luni, 11 decembrie 2017

Ceva de care mi-e dor (Blog Challenge 23)


Tema din leapșa-foileton despre care voi scrie astăzi e cumva potrivită perioadei actuale, cel puțin din punctul meu de vedere. Sunt destul de melancolică săptămânile astea... îmi aduc aminte ba de una, ba de alta, îmi doresc să retrăiesc unele momente, să uit de altele, iar la unele clipe mă întorc mereu cu gândul și, nu de puține ori, retrăiesc emoțiile și simt cum mi se încălzește din nou sufletul. 

Întorcând câteva pagini, mi-e dor de...


- ... cafeaua băută împreună cu mama, de orele-n șir de taclale și povești. Și de râsul nostru. Peste două luni se împlinesc trei ani de când râde și trăiește numai în amintirile mele.

- ... bunica mea, omul care m-a iubit atât de mult încât și-n ziua de azi, la aproape un an de când și-a luat zborul în alte lumi, mă simt învăluită de dragostea ei ca într-un cocon ocrotitor.

- ... meseria mea. Sunt - eram, mai bine-zis - jurnalist. Asta mi-am dorit cu adevărat în viață. Timp de trei ani am făcut ce iubeam și-am iubit ce făceam. Păstrez amintiri și clipe extraordinare din perioada aceea. Pe atunci aveam un rost, pe care l-am pierdut când am plecat din țară. Emigrarea a avut prețul ei. Nu regret, însă dorul arde-n continuare, ca un foc mocnit.

- ... New York 🙂 Au trecut câteva luni de când ne-am întors din vacanță, trăirile și amintirile s-au ”așezat”, s-au sedimentat și am realizat că o bucățică din sufletul meu a rămas în orașul care nu doarme niciodată. Vreau, cu adevărat vreau să mai ajungem măcar o dată acolo. Să ne plimbăm pe unde avem chef și decidem spontan, fără obiective precise și ținte stabilite, să urcăm din nou - dar seara, de data asta - în Empire State Building, să mergem la un concert la Filarmonică și la un spectacol la Operă.

- ... Viena 🧡. Doamne, dacă aș putea opta pur și simplu pentru un loc unde să trăiesc pe lumea asta, Viena ar fi alegerea mea fără absolut niciun dubiu. Aerul cosmopolit, energia, oferta culturală inimaginabil de bogată, muzica sublimă, culoarea, spiritul acestui oraș... Da, iubesc Viena. În viața actuală nu va fi posibil, dar dacă există reîncarnare, sper să se țină cont de aspectul ăsta.

Mă duc la culcare. Poate visez că sunt cu mama și bunica prin Viena și bem un cappuccino pe terasa hotelului Sacher, în timp ce le povestesc despre articolele mele publicate la New York. 

joi, 7 decembrie 2017

Crăciunul din vis


Azi am căutat pe Google o imagine tematică pentru desktop-ul de la serviciu și am găsit una care mi-a plăcut foarte mult, dar care-n același timp m-a făcut să oftez. Fără ca pe moment să-mi fi dat măcar seama că am oftat. 


Clișeu, ar putea zice unii: cămin în care arde focul, brad somptuos, decorațiuni ca decupate din pliantele de profil. 
Poate că așa e, nu vă contrazic. Pentru mine e însă... e imaginea Crăciunului absolut, pentru că văd în ea mai mult mai mult decât e ilustrat de fapt: recunoștință, căldură sufletească, intimitate, iubire, oameni care se bucură să se ”adune” în seara de Crăciun și, mai presus de orice, familie. 

De fapt, este imaginea Crăciunului pe care toată viața l-am visat, dar de care n-am avut și n-o să am parte niciodată. 

Sună melodramatic? Din nou, nu vă contrazic. Însă nu e prima dată când, în perioada asta a anului, mă apucă amocul și scriu asemenea articole (ca de exemplu, ăsta). Știu exact unde e buba, n-am însă absolut nicio posibilitate s-o vindec. 

Luminile de Crăciun nu-mi mai spun de multă vreme nimic și asta tot e bine, pentru că au fost mulți ani în care nu voiam decât să dispară mai repede. Blazare? Nu știu. Mai degrabă ecoul unor momente consumate cu zeci de ani în urmă. 

”Ai făcut aia și aia, ai fost obraznică, n-ai luat note suficient de bune, Moș Crăciun știe și n-o să vină la tine”. 
”Ai făcut aia și aia, ai fost obraznică, n-ai luat note suficient de bune, nu vei avea pom de Crăciun”. 

Încercați să vă imaginați cu ce inimă mai așteaptă un copil Crăciunul când planează asemenea perspective.
Moș Crăciun a venit de fiecare dată, pomul de iarnă a fost mereu nelipsit. Dar spaima și amărăciunea că nu voi avea parte de asta a... rupt ceva. Pentru totdeauna, se pare.

Nu vreau să par nerecunoscătoare. Am avut multe Crăciunuri frumoase, de care-mi amintesc cu plăcere. Omul meu și dragostea de care am parte le fac să fie aproape de ce-am visat. Dar ce mi-aș fi dorit eu nu-mi poate da (nici măcar) el, pentru că asta face parte dintr-un trecut îndepărtat, din altă viață aproape. 

Am iertat. Se pare că a fost mai ușor decât să uit. 

Părinți, oricât de tare v-ar enerva copilul și orice năzbâtii ar face, să nu cumva să vă scape vreodată amenințările de mai sus (pe lângă multe altele, la fel de nocive). 

Pentru că odată dispărută, adevărata magie a Crăciunului nu se mai întoarce niciodată.

duminică, 3 decembrie 2017

Salată de weekend (XVI)


Weekend nu prea mai e când citiți cei mai mulți dintre voi postarea aici de față, iar salata de azi e mai degrabă din boscorodeli, dar vorba ceea - asta avem, cu asta defilăm. 


1) De vineri până astăzi am fost în vizită conjugală. La dus, toate bune și frumoase, dar azi a nins toată ziua, practic fără întrerupere. M-am așternut la drum pe la ora 14:30, calculând că-n jur de ora 18 cel târziu ar trebui să fiu acasă (în mod normal călătoria durează aproximativ trei ore, dar am zis că având în vedere ninsoarea, e posibil să mai întârzii). 
Pfiu, că dreptate am avut. Am ajuns acasă la ora 20:00 precis, deci practic aproape dublu. Autostrada nu era mai aglomerată ca de obicei. Problema a fost alta însă: utilajele de deszăpezire au fost aproape inexistente - cel puțin pe parcursul a jumătate din drum (165 de kilometri) nu am văzut decât o singură (aha, una, mare și lată) mașină de deszăpezit, și aia pe sens opus. Pe sensul meu de mers n-a fost niciuna. 
Asta în condițiile în care ninsoarea nu s-a oprit nicio clipă.
Cum era șoseaua, vă puteți imagina. Ce benzi să mai vezi? Te ghidai numai după urmele lăsate de pneurile mașinilor din față și foarte greu te încumetai să schimbi banda - fiindcă exista riscul ca mașina să derapeze, în momentul în care ajungeai pe spațiul unde nu erau urme de pneuri, dar era în schimb zăpadă. 
În medie, am mers cu 55-60 km/ tot drumul, rar de tot avântându-mă la un 75-80 (asta mai degrabă în prima jumătate a călătoriei, când autostrada era nițel mai primenită).
Am folosit toate cunoștințele și experiența acumulate în aproape 7 ani de condus constant. Am mers la siguranță, folosind pe cât posibil frâna de motor pentru a preveni derapajul, am păstrat distanță mai mare decât ar fi fost necesar în condițiile de drum uscat și am încercat să merg cât mai mult ”pe urmele” mașinii din față. Chiar și așa, a existat un moment în care mașina a derapat și numai faptul că se păstrau distanțe mari a făcut să nu se întâmple ceva nasol (am repus-o pe circuit fără incidente, dar dacă aș fi avut o mașină în imediata proximitate, ar fi fost foarte posibil să ricoșez în ea). 
De la un punct încolo am oprit muzica, trebuia să mă concentrez 110%. Începusem să vorbesc tare de una singură: ”ușooor!”, ”dă-te, bă”, ”înceeeeet”, ”așaaaaa....” 😵
Am trecut pe lângă zeci de mașini (fără exagerare) oprite pe banda de urgență, cu avariile pornite. Fie se ciocniseră, fie ieșiseră în decor, fie aveau vreo altă problemă. Sistemul de navigație îmi tot băga sub nas diferite informații - blocaj colo, aglomerație dincolo, accident la câțiva kilometri distanță... foarte mobilizator. Not.
Când am parcat mașina în fața blocului, îmi ardeau ochii în cap și pulsul scăpase binișor din hățuri. Mi-a trebuit ceva timp să mă liniștesc.
Acestea fiind zise, întrebarea mea e: i-a luat și pe ăștia prin surprindere faptul că-n decembrie ninge? Sau o fi ajuns Firea primăriță pe-aici între timp? 

2) Am căutat ieri o geacă de iarnă. Am una, însă i-e cam urât singură, mă-nțelegeți 😃 Drept pentru care am pornit în căutări. Și peste ce-am dat? 
- mușamale greoaie și luuungi;
- coji subțirele, dar tot luuungi;
- gogoși în care arătam ca un cașalot pensionar, deși erau măsura 38.
După cum vă puteți imagina, am plecat fără să cumpăr nimic. Geaca pe care mi-o doresc eu - până la jumătatea coapsei, ușurică și-n același timp călduroasă - nu se afla pe acolo. Mai scotocesc weekend-ul viitor, nu mă las.

3) Urmăream de câteva luni calendarul actualei stagiuni a Filarmonicii din Berlin, pentru că mă interesa un concert anume din luna februarie. Nu cred că e cazul să mai spun de ce, nu? 🙂 Azi-dimineață ar fi trebuit să se pună biletele în vânzare și am dat buzna pe site încă înainte de a-mi bea cafeaua (ceea ce spune mult, puteți să mă credeți). Dar un anunț cu litere roșii mi-a ars privirea:
”Din motive de sănătate, dirijorul Zubin Mehta a anulat aceste concerte. Regretăm situația și îi dorim însănătoșire grabnică”. 
Am închis pagina cu un oftat. Vânzarea biletelor fusese amânată pentru jumătatea lui ianuarie, însă oricum nu mă mai interesa. Concertul ar fi fost agreabil, sunt convinsă, dar demersul de-a călători până la Berlin nu l-aș face în acest moment decât pentru un singur artist.
Artist care nu va fi prezent. În cei cinci ani care-au trecut de când l-am redescoperit și-am început să merg la concertele lui, este prima dată când Zubin Mehta anulează o serie de concerte (erau mai multe cu același repertoriu în interval de zece zile). Faptul că informația a fost publicată cu două luni înainte arată că e vorba de ceva planificat din vreme - posibil vreo intervenție chirurgicală. 
Mi se strânge inima. Maestro, te rog să fii bine...

joi, 30 noiembrie 2017

Pe tărâm american (X): la plimbare în Santa Monica


E ultima zi de noiembrie, mâine începe iarna calendaristică, iar mintea mea zboară la valurile Oceanului Pacific, palmieri înălțându-și semeți coroanele spre cer, soarele Californiei, peisaje care te făceau să crezi că te afli pe platourile de filmare ale celebrului ”Beverly Hills 90210”, graffiti, culori, surferi... 

Pfiu, acum mi-am adus aminte și de înghețata de caramel sărat din Malibu, care momentan deține supremația în clasamentul înghețatelor degustate în viața asta 😊 Luând-o însă metodic, experiența noastră pe Coasta de Vest a început în Santa Monica, o suburbie care poate fi considerată o aevărată stațiune de vacanță în interiorul Los Angeles-ului (care, că tocmai mi-am adus aminte, este al doilea oraș ca mărime din Statele Unite, fiind surclasat numai de New York).

Tăblița asta a făcut să ne treacă fiorii, aducându-ne aminte de melodia lui Sheryl Crow, ”All I wanna do”.


„All I wanna do is have some fun
Until the sun comes up over Santa Monica Boulevard...” 🙂




Ne-am plimbat și pe Wilshire Boulevard și era fascinant să vezi în realitate locuri pe care le știai demult, din atâtea filme. 


Referitor la plajă - Santa Monica Beach - ar trebui să încep prin a menționa faptul că, probabil în contrast cu impresiile și așteptările pe care mulți le-ar putea avea, oceanul nu are în Los Angeles o culoare spectaculoasă. Nu, nu se regăsesc aici acel azuriu și nici zecile de nuanțe de turcoaz, ci seamănă mai degrabă cu Marea Neagră. Plaja este foarte întinsă (din ce-am înțeles, e cea mai mare din zonă), aglomerată, viu colorată, într-un permanent freamăt și cu o atmosferă tipic californiană.



Ceea ce vedeți reprezintă doar o parte din totalul mașinilor celor aflați la plajă. E adevărat că era într-o duminică, dar chiar și așa, am rămas surprinși de afluxul de persoane. 

Pontonul era, de asemenea, arhiplin. 


Pe plaja din Santa Monica se află un parc de distracții foarte cunoscut, denumit cum altfel decât Pacific Park, dar cumva nu ne-a tentat. Accesoriile din categoria asta nu-mi mai spun de multă vreme nimic. Era frumos de privit însă.


Am studiat pe îndelete un pescăruș sociabil.


Un aspect pentru mine surprinzător a fost că aici plajele nu sunt amenajate, mai precis nu există șezlonguri și accesul pe nisip este, desigur, gratuit (parcarea costă însă circa 15-20 de dolari pe zi). Oamenii vin cu prosoape sau cu scăunele de plajă și, unii dintre ei, cu umbrele, se instalează comod și fără ”fițe” de, mă scuzați, Mamaia. Foarte mulți dintre ei citeau - inclusiv principalul ziar din regiune, ”Los Angeles Times”.


”Păi nu e de mirare”, a comentat mătușă-mea când i-am transmis observația. ”Pe vremea când lucram, numai duminica aveam timp să citesc Times-ul din scoarță în scoarță și devenise deja ca un ritual”.



Îmi amintesc faptul că mă uitam la casele astea și la mașinile parcate în fața lor și mă-ntrebam cum o fi, oare, să locuiești la câțiva metri de ocean.

Mi-au plăcut simplitatea și relaxarea oamenilor. Cu deosebire interesant mi se părea contrastul dintre realitatea faptului că locuiau într-unul dintre cele mai ”glamour” orașe ale Americii și felul nepretențios în care-și petreceau sfârșitul de săptămână. 

Când am început să scriu textul ăsta, preconizam un articol despre toate plajele pe care le-am vizitat în Los Angeles (în afară de Santa Monica am mai ajuns la Malibu, Venice Beach și Santa Barbara). Am realizat însă că ar ieși o postare ”la metru” și foarte încărcată, așa încât rămâne pe dățile - și episoadele - viitoare.

duminică, 26 noiembrie 2017

Povestea unei familii de foarfece


N-am scris eu foarte multe despre jupânul legitim de-a lungul vremii, dar printre calitățile sale se regăsește și faptul că e un om gospodar. După cum am povestit deja, anul trecut s-a mutat în alt oraș din cauza serviciului, așa că deocamdată avem o căsnicie modernă (în sensul că locuim separat și ne vedem la 3-4 săptămâni. Nu-i ușor, dar nu e o premieră pentru noi, care timp de doi ani înainte de căsătorie am avut o relație la distanță). Și cum în Germania locuințele se închiriază în 95% din cazuri în stare porno - citiți ”goale” - a trebuit să-și cumpere de toate, de la mobilier pentru două camere până la cratițe, becuri și... foarfece. 

S-a descurcat, trebuie să spun, foarte bine și-n timp record în ceea ce privește instalarea și amenajarea locuinței. La prima vizită pe care i-am făcut-o am constatat că are nu mai puțin de 4 (patru) foarfece. De diferite culori și mărimi, zimțate sau nu. 

- Ce faci cu atâtea, omule?
- Aaaa, păi să vezi cum a fost, am pus-o pe prima în coș, apoi am m-am luat cu altele și-am uitat de ea și-am găsit un set din trei. Abia când să plătesc am constatat că mai aveam una, dar dacă tot apucase vânzătoarea s-o bată-n casă, am zis că asta e, nu mă mai pun acuma de-a curmezișul. 

Aha, deci a pățit ca Ilie Moromete când venise agentul după fonciire: ”nea Ilie, a tăiat chitanța!”. 

Aseară am aflat că numărul foarfecelor sale a crescut. Acum are șase. 

- Dă-mi un motiv pentru care ți-ai mai cumpăra foarfece, pe lângă cele patru pe care deja le ai. 
- Păi nu aveam una mică și-mi trebuia. Și cealaltă era în set cu ea și na.

Hotărât lucru, trebuie să le văd, am zis, iar dorința mi-a fost satisfăcută. 


Îngăduiți-mi să fac prezentările. Așadar, de la stânga la dreapta:
- foarfeca mică trebuincioasă;
- următoarele trei (albastre) constituie setul cumpărat anul trecut;
- foarfeca neagră a fost luată împreună cu aia mică (se vede că și ele sunt în set);
- foarfeca roșie a fost cea pusă prima în coșul de cumpărături și de care uitase că a luat-o. 

Bună treabă, nu? Asta-mi aduce aminte că la serviciu ne dispar periodic foarfecele. Habar n-am unde, însă niciodată nu găsesc atunci când îmi trebuie. Am ajuns inclusiv să le ascundem prin sertare, dar ce să vezi, dispar și de-acolo. Problema rămâne în studiu. 

Revenind la numeroasele foarfece, tocmai constat că singura ”independentă”, care nu face parte din vreo grupare, e cea roșie din dreapta. Mă gândesc să nu-i fie urât așa singurică... 🤔