marți, 17 aprilie 2018

Pe tărâm american (XIV): muzeul Getty


Unul dintre principalele obiective ale șederii noastre în Los Angeles a fost muzeul de artă Getty (pe numele său întreg J. Paul Getty) și i-am dedicat, practic, o zi întreagă.  Asta cu toate că, personal, nu (mai) eram în dispoziția de-a vizita muzee și de-a mă uita la tablouri. Poate eram într-o dispoziție mai puțin profundă, poate impresia lăsată de Metropolitan fusese deosebit de puternică și mai persista încă, poate și una și alta. 

Mărturisesc faptul că mult mai impresionată am fost de construcția în sine, de grădini și de panorama pe care o oferea, decât de tablouri. Și pe undeva, cred că era cât se poate de normal: la complexul Getty, adevăratul muzeu nu este în interior, ci în exterior.


Una din celebrele autostrăzi din vestul Americii, care pentru noi a reprezentat ceva inedit, numărul maxim de benzi pe care-l cunoșteam noi la o autostradă fiind de trei. Ei, aici erau ceva mai multe 😃


Soarele californian dogorea, însă găseai cu destulă ușurință locuri umbroase unde să-ți tragi sufletul și de unde să faci niște poze reușite.




Cactuși, foarte mulți cactuși, zeci de specii.




Undeva printre ei, s-a rătăcit o floricică. Micuță, dar cu personalitate, deci n-a fost trecută cu vederea🙂


Am vizitat și Vila Getty, proiectată și construită după modelul vilelor din Roma antică. Tușa de autenticitate e dată inclusiv de faptul că absolut toți copacii și plantele cultivate se regăseau și în Roma timpurilor străvechi. 

Ce-i drept, e drept, ești călduros întâmpinat 😃 și sugestiv, ca să zic așa. Welcome cu măciuca!


Am fi putut vizita galeria de artă din interior, dar nu mai aveam, pur și simplu, răbdare. Cred că ajunseserăm într-un punct în care impactul vizual își pierduse puterea, dacă nu era vorba de ceva cu totul ieșit din comun. 

Mi-a plăcut mult complexul Getty, dar cred că locația a fost nedreptățită prin faptul că o vedeam după fabulosul New York și după câteva experiențe deosebite pe care le avuseserăm deja în Los Angeles.

joi, 12 aprilie 2018

Barometrul cârnaților


Din punct de vedere culinar, una dintre mândriile Germaniei o reprezintă, hai că știați deja, cârnații. Estimativ, există 1.500 de sortimente. Practic, fiecare dintre regiuni se poate mândri cu proprii cârnați - asta nemaipunând la socoteală, desigur, orașele mari. Există Frankfurteri, Nürnbergeri, Bayreutheri, Müncheneri, Berlineri (aceștia din urmă consumați de regulă cu sos curry), Dresdneri și mulți, mulți alții. 1.500 de soiuri, cum spuneam, în cele mai felurite combinații, cu cele mai diverse condimente. 

Personal, cred c-am gustat până acum cel mult 20 de feluri de cârnați. Ar fi putut fi mai multe, însă îmi plac foarte mult Bayreutherii și nu aleg niciodată altceva în detrimentul lor. 
Bine, adevăru-i că-n ultimele luni m-am ținut departe de ei, sunt o veritabilă bombă calorică. 


În forma asta se vând cel mai adesea Bayreutherii, cu muștar sau ketchup. Ahh, atât de buni, de fragezi, rumeniți exact cât trebuie, în chifla aia crocantă...

Și pentru că nemții nu sunt lipsiți de originalitate și - contrar unei prejudecăți larg răspândite - nici de simțul umorului, iată o imagine care se regăsește în fereastra unei dughene de cârnați din oraș (doritorii pot lua gratuit cărți poștale cu imaginea respectivă, ceea ce-am făcut și eu).

Să traducem, așadar...

Barometrul cârnatului Bayreuther 

Cârnații nu se văd - e ceață deasă;
Cârnații fac umbră - e soare;
Cârnații sunt umezi - plouă;
Cârnații sunt albi - ninge;
Cârnații se agită puternic - e furtună;
Cârnații se mișcă în sus și în jos - e cutremur; 
Cârnații se deplasează în sus - se prăbușește lumea;
(aici e și un joc de cuvinte - expresia ”geht die Welt unter” se referă de fapt la sfârșitul lumii, în sensul de Apocalipsă);
Cârnații au dispărut - au fost mâncați cu plăcere.

Dacă mă uit pe geam, constat că la mine cârnații fac umbră. La voi?

duminică, 8 aprilie 2018

Un Paște nepregătit și neconvențional...


Niciodată până acum nu m-am pregătit mai puțin pentru Paște. Parcă și-n anul când a murit mama am făcut o salată Boeuf... Ei bine, acum nu mi-a mai ars de nimic, dar nimic-nimic din ceea ce înseamnă pregătiri, tradiții, bucate specifice. 

La jupân nu m-am mai dus (era cam extrem să întreprind două călătorii a câte 700 de kilometri în interval de nici măcar o săptămână), prin natura obligațiilor de serviciu n-a putut nici el veni, deci pentru cine să fi pregătit ”cele cuvenite”? Pentru mine? Să fim serioși... pentru noi aș fi făcut-o, dar nu s-a putut acum, deci c'est la vie. 

Pe lângă asta, de miercuri încoace sunt cam dărâmată, după cum vă povesteam... așadar dispoziție festivă nu avem în stoc, poate data viitoare. 

Fiindcă totuși nu am vrut să las ziua să treacă oricum, am ascultat Simfonia a II-a de Mahler, cunoscută și sub numele de ”Învierea”.



Și mi-a venit un mare chef de-a reciti ”Quo Vadis”, o carte absolut grandioasă, care m-a răscolit serios când am citit-o prima dată (pe la 20 de ani)... așa că asta a fost principala mea preocupare azi. Îmi pare rău că trebuie să mă duc mâine la serviciu, nu mi-aș dori decât să stau și să citesc. 
Mă simt însuflețită de lectură, îmi face bine, deși sufletește vorbind sunt destul de la pământ. 

Hristos a Înviat! 

Eu cred.

miercuri, 4 aprilie 2018

Scriu despre un gând care mă înspăimântă, poate îl alung


După cum am mai povestit, rar de tot vorbesc despre fricile mele. Rar de tot spre deloc. Mi-e teamă să le evoc, mi-e teamă să nu se întrupeze. Oribil de teamă. Mi-e teamă de frici, cum sună asta? Sper că, dacă le voi lăsa acolo într-un ungher, prăfuite și uitate, se vor disipa într-o bună zi.

Însă acum e mai mult decât o frică. E o frică pornind de la un gând apărut de nicăieri. Care e cu atât mai înspăimântător cu cât a apărut într-un context improbabil. 

Anul trecut în martie am fost la un concert al Filarmonicii din Berlin, dirijat de Zubin. O experiență oricum deosebită, dar ceea ce i-a conferit unicitate a fost că, fiind prezent și Președintele, orchestra a interpretat imnul național. 
Vă dați seama ce-a însemnat asta pentru mine. Am ascultat pentru prima dată imnul Germaniei (în calitate de cetățean al acestei țări) în interpretarea uneia dintre cele mai bune orchestre din lume, dirijate de Zubin :) 

Să spun că eram euforică, ar fi prea puțin... Cu atât mai surprinzător a fost gândul care, absolut din neant și de nicăieri, s-a ivit când am revenit la hotel. 
Un gând negru și urât, care s-a insinuat.
Gândul că-n seara aceea îl văzusem pe Zubin pentru ultima oară.

De unde a venit? De unde a apărut? Eram emoționată, bucuroasă, recunoscătoare pentru ceea ce trăisem... ce anume a chemat gândul ăsta sumbru, pe care nu-l mai avusesem niciodată până atunci?

L-am alungat, sau am crezut că am făcut-o. În toamnă, Zubin și-a anulat toate concertele programate până în martie, ca urmare a unei intervenții chirurgicale suferite la umăr.  Intenționam să mă duc la unul dintre concertele sale de la Berlin, dar am renunțat aflând că nu el va dirija.
Am oftat. Foarte rar a anulat concerte de-a lungul carierei... numai când chiar nu s-a putut altfel. Și sunt în măsură să știu sigur asta: am citit patru cărți despre el.

Dar eram optimistă: îmi luasem bilet la un concert pe care urma să-l susțină la Frankfurt, de azi în 3 săptămâni și totul părea să se desfășoare conform planului (și dorinței mele).
Mă gândeam de luni de zile la acest concert. Abia așteptam să-l revăd, să-i ascult bijuteria numită Simfonia I de Brahms, să-i urmăresc gesturile pe care între timp am ajuns să le cunosc foarte bine, să-mi umplu sufletul de muzica lui, de interpretarea pe care între timp am învățat s-o recunosc, de valurile de energie pozitivă de la fiecare concert al său.

Astăzi am aflat că, ”din motive de sănătate”, și-a anulat toate concertele pe care le mai avea programate în actuala stagiune.

Am amețit, la propriu. S-a învârtit camera cu mine. 
Nu atât din cauză că nu-l voi revedea la Frankfurt și nici pentru că, în ultimii cinci ani, e prima stagiune în care nu ajung la niciun concert de-al lui.
Ci pentru că mi-am adus aminte de acel gând.

Nu sunt pregătită pentru asta. 
Nu pot. Nu încă. Nu după ce-au ajuns să însemne pentru mine acest om și muzica lui.
Nici nu vreau să-mi imaginez cât de devastator ar fi pentru mine. 
Nu o să duc gândul până la capăt. 

A, dacă va decide să se retragă din activitate pentru a-și petrece anii rămași alături de familie, ar fi cu totul altceva. Mi-ar părea rău că nu mai concertează, însă fiindu-mi atât de drag m-aș bucura pentru el și pentru faptul că are, în sfârșit, timp pentru ai lui. 
Dar orice alt gând mi-e insuportabil.

Nu. Nu încă.

Te rog, Maestro, mai rămâi. 

marți, 3 aprilie 2018

Cuget(ări)


Uhhh... că bine-a fost la jupânul, m-am odihnit cât nu mai apucasem de câteva săptămâni. M-am relaxat, am dormit, ne-am uitat la un film (”The Post”, cu Meryl Streep și Tom Hanks - highly recommended, apropo), am mâncat bunătăți al căror aport caloric presimt că o să-l regret în perioada imediat următoare, am răsfoit niște cărți, am mai făcut niște planuri.

 

Și-am mai făcut și două constatări:

- nemții sunt cel puțin la fel de hulpavi ca și românii când e vorba de cumpărat mâncare de sărbători. Bine, nu e ca și cum văd asta pentru prima dată, dar sâmbătă dimineață nu aveai unde s-arunci un ac la magazin(e). Baxuri de bere și sucuri, carne de câteva feluri, legume, fructe, câteva soiuri de prăjituri, numeroase alte delicatese, ai fi zis că se pregătesc pentru un asediu de trei luni, nu pentru două zile în care magazinele vor fi închise. 

- nici asta nu-i o noutate, dar, urâți îmi sunt ateii care-și aleg fix - dar fix - sărbătorile religioase pentru a face mișto de credincioși. 
”Înviere azi, Înviere duminica viitoare? E ca la concert, cu bis?” se întreba o doamnă duminică - adică în ziua când atât catolicii, cât și ortodocșii, sărbătoreau ceva important. 
Paradoxal (sau nu), aceeași doamnă ura cunoscuților săi ”La Mulți Ani” de Florii. Iar Floriile tot o sărbătoare religioasă reprezintă.
Nu știu ce motive stau la baza comportamentului doamnei, însă oricum.... urât, urât.
E dreptul fiecăruia să creadă în Dumnezeu. Sau să nu creadă. Sau să creadă în oricine altcineva. În Maricica, vorba lui Cotescu în nemuritoarea scenetă ”Icoane pe sticlă”.
De ce trebuie să fie asta subiect de batjocură? Și mai ales, într-o zi de sărbătoare?

În altă ordine de idei... cam intru în linie dreaptă pentru niște evenimente care mă fac să freamăt. 

Un concert. Cu ce mă îmbraaac?

O excursie. (Tare mi-e că nu apuc să termin ”jurnalul american” până când pornim spre noua destinație. Să-mi fie rușine, cum spunea Caragiale, la ficsonomia obrazului). 

Întâlnirea de 20 de ani de la absolvirea liceului. Lesne de anticipat, asta va fi o temă separată. Emoțional vorbind, încă n-am absorbit pe deplin faptul că se va întâmpla și nu m-am poziționat față în față cu perspectiva evocării unei perioade de mare încărcătură sentimentală, dar nu tocmai ușoare din viața mea. Deocamdată am o singură problemă (ați ghicit): cu ce mă îmbraaac?