vineri, 17 noiembrie 2017

Salată de weekend (XV)


Hai că dacă tot stau azi acasă (lucrez mâine, să nu credeți că am dat în răsfăț excesiv), pot să amestec vreo câteva ingrediente...

1) La câteva zile după extracția dentară, m-am pricopsit cu un herpes. Se confirmă ceea ce mi-a scris o comentatoare la articolul dedicat, anume că sistemul imunitar tocmai a încasat un bobârnac. Bun, înțeleg și accept asta, dar, vorba lui Caragiu, păi bine mă maestre, mă... herpes ți-ai găsit?? O gripă nu nimereai și tu, măcar să stau câteva zile acasă și să am timp de citit în vârful patului? Herpes, care e doar enervant și inestetic? 
Apropo de asta, folosesc pentru prima dată plasturii invizibili Compeed (crema cu Aciclovir n-are niciun efect la mine, cu ocazia asta mi s-a confirmat din nou). După prima noapte, mă declar mulțumită - am scăpat de senzația de mâncărime și nemernicul pare neutralizat. Dar e tot acolo, deci îl plasturizez în continuare. 

2) A fost prezentat oficial succesorul lui Musiu Șarl. Ce să zic, mulțumesc Cerului că am schimbat anul trecut departamentul. Îl știu pe individ, e de vreo 3 ani în firmă și e genul important, antipatic și-atât de cu nasul pe sus, că-i ninge-n creier. M-a scos din sărite de vreo două ori, când ne-am intersectat în niște probleme și apoi am reușit să-l ocolesc cu succes. Ideea că ar fi putut fi șeful meu face să mi se încrețească pielea. 
Nu-i invidiez deloc pe colegii de la secția de sortare/ ambalare. După ce timp de 6 ani și jumătate ai avut un șef pur și simplu extraordinar, să te pomenești cu unul ca ăsta... va fi o nucă tare și foarte, foarte amară. 

3) După istoria cu Montblanc (cărora, apropo, le-am scris și nu am primit niciun răspuns; halal Customer Care, la asemenea blazon...), m-am războit cu o duduie de la un magazin de încălțăminte. Nu voiau să accepte returnarea unei perechi de ghete purtate doar câteva ore, în interior (deci nu pe stradă) și care se dovediseră prea strâmte, deși erau numărul meu și la proba de câteva minute în magazin păruseră în regulă. De fapt, erau mai mult decât strâmte; erau un veritabil instrument de tortură.
- Le-ați cumpărat acum o săptămână, de ce nu ați revenit imediat cu ele?
- Pentru că programul meu de lucru nu mi-a permis.
- Păi și noi ce garanție avem că nu le-ați purtat decât câteva ore?
- Dacă vă uitați la ele, atât pe dinăuntru cât și pe talpă, o să constatați că sunt, practic, noi. 
- Nu știu ce să spun, uitați aici o scamă neagră.
Întind mâna, îndepărtez scama. 
- Nu știu, nu merge așa, a trecut o săptămână.
- Politica magazinului acordă un interval de retur de 14 zile. 
(Mă documentasem în prealabil).
- Da, dar nu avem nicio siguranță că...
Începusem să mă enervez. 
- Doamnă, ce preferați: mă duc la Protecția Consumatorului sau le iau înapoi, le port două zile până-mi apar răni, mă duc la medic și cu adeverința primită vă fac reclamație? 
S-a uitat la mine de parcă ar fi văzut un elefant pe schiuri.
-... ăăă, poftim??
- Dacă nu-mi acceptați returul, îmi rămân numai cele două variante pe care vi le-am menționat. 
Începe să scrie un bon, în silă.
- Bine, de data asta merge, dar să știți că v-am notat numele, nu mai acceptăm retururi de la dumneavoastră.
M-am uitat ”drăgăstos” la ea. 
- Ați făcut ce anume?
- Păi da, după cum v-am spus, nu avem nicio garanție că...
- Doamnă, sunteți conștientă că tocmai m-ați anunțat că-mi veți încălca drepturile?
Scrie, tăcută, bonul, îmi dă banii, semnez de primire. Plec, nu înainte de-a o informa că povestea asta va ajunge la superiorii ei. Chestiune de care, între noi fie vorba, nu-s convinsă. Dacă Montblanc mi-a dat flit, unui magazin de încălțăminte cu atât mai puțin o să-i pese de reclamația mea. 
Mi s-a reconfirmat o chestie, însă: e foarte utilă menționarea Protecției Consumatorului. 

4) Duminică mă duc la cinematograf, yupiii. N-am mai fost de aproape 8 ani (când ne-am dus să vedem ”Avatar” în 3D). Acum merg pentru că țin musai să văd ”Crima din Orient Express”, după romanul Agathei Christie. Am citit cartea, știu ”whodunnit”, dar mă duc atât pentru realizare, despre care am citit că este excelentă, cât și pentru distribuție, care e din categoria ”Crème de la crème”. Revin cu relatarea experienței. 

duminică, 12 noiembrie 2017

9 lucruri fără de care nu aș putea să trăiesc


De curând, Miruna - unul dintre puținii bloggeri pe care-i citesc regulat - a publicat un fel de leapșă care mi-a făcut imediat cu ochiul. Nici n-a trebuit să mă gândesc prea mult, de fapt, pentru a-mi alcătui lista.

Așadar, în ordine aleatorie...
 
Ochelari
Cu miopie medie spre forte (slavă Domnului că există indicele de refracție mare, că altfel aș fi purtat pe nas două funduri de sticle de Coca-Cola), cred că nu mai e nevoie să detaliez de ce nu pot să-mi imaginez viața fără ochelari. Dincolo de absoluta lor necesitate, aș mai avea un motiv, totuși: de 16 ani de când îi port permanent m-am obișnuit atât de mult cu ei încât au devenit parte din mine, mă reprezintă, mă identific inclusiv cu și prin ei. Poate inconștient mă și ascund în spatele lor, nu știu. Ultima dată am purtat lentile de contact la propria nuntă și, cu toate că m-am simțit foarte bine cu ele, parcă nu eram ”eu” și din când în când mă căutam de ochelari pe nas, uitând că nu-i am. 

Cafea
Aici e foarte simplu: dacă n-apuc să o beau pe-ndelete în zori, nu sunt decât vag o ființă umană. În niciun caz socială. De fapt, dispoziția mea până la prima cană de cafea a zilei e ceva gen ”Silence! I kill you!”. Îmi asum faptul că sunt dependentă de cafea și n-am niciun regret. O râșnesc eu însămi, iubesc aroma de cafea proaspătă - nu de puține ori îmi ”bag” nasul în cuva râșniței, pentru a savura acest miros - și mă încarcă de energie. Mai degrabă aș renunța la dulciuri decât la cafea (dar să nu ne gândim la chestiuni atât de barbare).

Telefon
Îmi place foarte mult telefonul meu (sunt fidelă iPhone-ului și asta nu se va schimba prea curând), dar nu din motivul ăsta nu mi-aș imagina viața în absența lui, ci pentru că-n societatea de azi... a devenit un accesoriu indispensabil. Așa că dacă tot nu mă pot lipsi de el, măcar să fiu in love cu dânsul 😀 Și sunt!

Mașina 
La o navetă de aproape 2.000 de kilometri pe lună, e cam greu fără mașină. Iar dacă ne gândim că transportul în comun pe distanțe mici este un veritabil coșmar logistic, devine evident că nu mă pot lipsi de draga de Blackie (nu vă lăsați înșelați de nume, e albă, dar am decis că numele ”Blackie” i se potrivește având în vedere că interiorul e de culoare neagră. Admirați gândirea creativă, mulțumesc foarte mult 😀). Dacă trebuie dusă o zi în service, intru în fibrilații și mă stresez cu măcar o săptămână înainte la ideea mașinii de închiriat pe care ar urma s-o primesc în situația respectivă. 

Crema de zi
De obicei folosesc Nivea sau Dr. Pierre Ricaud, dar momentan am una de la Clinique (primită cadou și e-n regulă, dar când o termin, mă-ntorc la credincioasa mea Nivea). Fapt e că mi s-ar usca tenul ca pergamentul dacă nu m-aș cremui zilnic, o dependență care nu mă deranjează deloc însă. Mai demult obișnuiam să experimentez și să alternez mereu mărcile produselor folosite, dar îmbătrânesc pesemne și-mi vine mintea la cap. Cel mai bine îmi priesc produsele Nivea și Dr. Pierre Ricaud și nu mai am chef de teste (care de cele mai multe ori mă fac să regret banii dați).
 
Laptop
Când a fost în service în primăvară, nu mi-am găsit liniștea până când nu l-am adus acasă. Îmi lipsea teribil, mă foiam, nu era la fel, lipsea ceva esențial din viața mea. Comunic, citesc, scriu, ascult muzică (am primit de ziua mea o boxă Bluetooth și cu totul aaaaltfel ascult de-atunci muzică clasică), mă uit la filme... Practic vorbind, având în vedere că jupânul e la 300 de kilometri distanță, laptopul îmi ține de urât.

Șervețele umede pentru ochelari
Ochelariștii mă vor înțelege: nu suport nici cea mai mică pată / părticică de amprentă /  picătură pe lentile. Batistele alea speciale din microfibre sunt utile până la un punct, dar după câteva săptămâni se impregnează cu ”depuneri” ca urmare a curățării lentilelor și nu fac decât să mâzgălească în loc să curețe. Am încercat, desigur, să le spăl, dar n-au mai fost la fel după aceea. Drept pentru care prefer șervețelele de unică folosință - de obicei sunt atentă să am câteva în poșetă.

Apa caldă
Banal, s-ar putea zice, nu? Și totuși, cât de importantă este... Nu o dată mi se întâmplă ca, în timp ce mă răsfăț la duș sub jetul de apă caldă și-n clăbuci parfumați, să mă gândesc la prizonierii din lagărele de tragică amintire. Nu știu de ce-mi vin în minte, poate de unde am citit mult pe tema asta, am văzut filme și am vizitat lagărul de la Dachau (o experiență la finalul căreia nici apă să beau nu-mi mai trebuia). Nu aveau oricum posibilitatea să se spele prea des, iar când o făceau, apa era rece ca gheața. Și gândindu-mă la asta, mă simt teribil de norocoasă și de răsfățată.

Ața dentară & periuța de dinți electrică
Le-am pus pe amândouă pentru că le consider un ”item” de sine stătător. Nu aș putea renunța la niciuna dintre ele. Îmi simt dinții ”ne-curați” dacă nu folosesc ața dentară. Iar periuța manuală ar fi pentru mine ca și cum, după Volkswagen 7, aș conduce un Trabant.
Independent de asta, cred că devin oarecum obsedată de igiena dentară. Faptul că am avut o carie silențioasă care mi-a distrus o lucrare și m-a transformat în ”candidat” pentru implanturi m-a cam demoralizat. Cu toată grija mea, n-am putut evita să se întâmple asta. Fir-ar să fie.

Chiar mi-a făcut plăcere să trec în revistă accesoriile care-mi sunt indispensabile (e un exercițiu de sinceritate cu sine foarte util) și vă invit s-o faceți și voi, dacă aveți chef :) Așadar, fără câte lucruri nu puteți trăi?

joi, 9 noiembrie 2017

La dentist, dar fără Guantanamo


Au fost odată ca niciodată.... că de n-ar fi, tare bine-ar fi (fost), niște postări pe blog referitoare la peripețiile mele pe scaunul stomatologic. Pe diverse scaune, mai bine-zis - din Piatra Neamț, din București și, mai târziu, din Germania. Ultimul post dedicat e din 2013, nu că de-atunci n-aș mai fi fost la dentist :)) dar n-am mai avut lucruri importante și / sau serioase de făcut. Verificat lucrările făcute cu ani în urmă, căutat de carii (n-am), periaj profesional. 

Medicul meu - adică, mă rog, cel pe care-l avusesem la început - a predat între timp ștafeta unui asociat mai tânăr, care inițial mi-a făcut o impresie bună, dar cumva n-am scăpat niciodată de senzația că e oarecum superficial, că se uită ”pe deasupra”, că nu explică mare lucru. Am continuat să merg la el - și să am încredere - până la cea mai recentă programare făcută pentru periaj. ”Hopa”, zice asistenta, oprindu-se din râcâit, ”de sub lucrarea asta iese puroi”. 

Lucrarea - o punte pusă tot la cabinetul lor, cu 7 ani în urmă. Pe moment nu mi-am făcut prea mari griji, știți cum e - atâta vreme cât nu te doare... ”Hai să vă vadă medicul”. În fine, doctorul a constatat și el că e o infecție acolo (câtă perspicacitate) și-a urmat o radiografie care-a evidențiat o carie silențioasă... care nu durea pentru că nervul era mort de la Revoluție, dar se extindea treptat, urmând ca la un moment dat infecția să ajungă la os. Nu bun. 

”Ce-i de făcut”, întreb. A, zice, ”păi dintele nu mai poate fi salvat, lucrarea e compromisă, trebuie implanturi, nu e chiar urgent, veniți anul viitor, se pun ușor, cu anestezie locală”. Stai, stai. Mi se învârtea capul. Frățiwhere, eu am venit pentru un periaj banal și tocmai am aflat că am o problemă care necesită oarece intervenții, ia-mă ușurel. ”Stați liniștită, nu cred că se agravează prea curând, dar să nu așteptați până vi se umflă obrazul”. 

N-am stat deloc liniștită. Mi se părea superficial - ba chiar nițel iresponsabil - să mă trimiți acasă cu o infecție, zicându-mi să revin la anu'. Am căutat alt cabinet, orientându-mă după evaluările făcute de pacienți pe care le-am găsit pe Internet și... după instinct. Spun la telefon că vreau să solicit a doua opinie, primesc programare în câteva zile. 

Doctorița, o zgâtie blondă cam de vârsta mea și plină de energie, mi-a plăcut din primul moment. A cercetat fiecare dinte în parte, a studiat radiografia (pe care am refăcut-o la ei), s-a consultat și cu șeful cabinetului, care i-a confirmat ce-mi spusese și ea deja: într-adevăr dintele nu mai poate fi păstrat, împreună cu el dispare și puntea, deci aia e. Numai că, spre deosebire de fostul, de acum, medic al meu, aici mi s-a spus clar și răspicat: dintele trebuie scos cât mai repede. Caria n-o aveți de azi, de ieri, dar apariția puroiului e încă un argument că infecția evoluează și dacă apucă să ajungă la os, va fi rău. Foarte rău, chiar.
Întreb despre implanturi. ”Despre asta se poate discuta în liniște după ce îndepărtați pericolul”. Aha, deci aici nu mi s-a spus să revin ”anul viitor, preferabil înainte să se umfle obrazul”.

Având în vedere modul serios în care m-au abordat, l-am dat naibii pe fostul medic și azi am avut programare pentru evacuarea inculpatului, la acest al doilea cabinet - unde m-am ”strămutat”.

N-a fost rău, deci deocamdată nu vorbim despre Guantanamo :)) Cât timp și-a făcut efectul anestezia, doctorița mi-a povestit ce va face și mi-a dat instrucțiuni pentru azi. A urmat vreo jumătate de oră de lucru cu freza și alte felurite scule - pentru mine, doar plictisitor, că n-am simțit absolut nimic :)) - apoi a apărut în scenă un clește. Hait. Mă rog, vreo 15-20 de secunde n-a fost deloc plăcut, dar cu asta am scăpat. ”Vreți să vedeți dintele sau puntea?”. Prea mulțumesc, nu :))

Sunt acasă (cu scutire medicală, mehehe 😀) și sunt ok. M-am uitat, evident, în oglindă, însă arată foarte inofensiv. Încep să mă dezmorțesc, nu mă doare nimic, ceea ce-mi doresc și-n continuare :)) Și tocmai am reflectat că am slăbit câteva grame, având în vedere extracția 😎 Nu-i nimic, mă îngraș la loc după ce-o să am implanturi :))) Experiență la care mă gândesc deja cu viu interes.

Concluzii nu am. Nu știu dacă s-ar fi putut preveni asta, sau dacă fostul medic ar fi trebuit să fie mai riguros la controale. Cert e că nu mi-a inspirat deloc încredere felul în care m-a expediat acasă cu puroi sub lucrare, zicând să revin după câteva luni. Dacă mi-ar fi explicat importanța extracției, rămâneam la el.  

În încheiere, o ghicitoare: care credeți c-a fost ultima întrebare pusă doctoriței înainte să înceapă să-mi cânte freza în maxilar? 😀

duminică, 5 noiembrie 2017

Pe tărâm american (IX): Los Angeles - primele impresii


”După New York, în Los Angeles o să vi se pară că ați ajuns la țară”, m-a prevenit mătușă-mea, care locuiește în L.A. din 1987.  Paradoxal, perspectiva mi s-a părut deosebit de tentantă. New York-ul fusese o experiență fascinantă, ceva ce nu mai trăiserăm până atunci, dar ne și obosise. Voiam puțină liniște, voiam o zi petrecută fără planuri - ”azi trebuie să facem aia și ailaltă, să ajungem acolo și dincolo, să vizităm cutare și cutare” - și voiam un pic de laissez-faire. În definitiv, eram în concediu. 

De cum am aterizat, am simțit că e altceva. Aeroportul este, evident, semnificativ mai mic decât JFK, dar bine organizat, așa că ne-am ridicat foarte repede bagajele. Drumul cu mașina până acasă la mătușă a durat cam o oră și jumătate. Spre deosebire de New York, Los Angeles este construit predominant pe orizontală, distanțele sunt foarte mari, iar circulația cu mijloacele de transport în comun nu e nici pe departe la fel de structurată și pusă la punct precum în orașul care nu doarme niciodată. Practic, în Los Angeles nu se poate trăi dacă nu ai mașină, punct.

Între sporovăieli, exclamații și diverse întrebări - ”nu-mi vine să cred că sunteți aici”, ”nu v-ați schimbat aproape deloc de când ne-am văzut ultima dată” (n.r., acum 5 ani), ”cum vi s-a părut până acum America?”, ”mor după o cafea” (cred că e clar cui aparține ultima frază) - trăgeam cu ochiul pe geam și până să ajungem acasă eram deja fermecați de Los Angeles. Zilele petrecute acolo n-au făcut decât să confirme primele impresii. 

Los Angeles arată ca o stațiune de vacanță. Are un aer estival care te face să simți imediat atmosfera de concediu. Relaxare, palmieri, celebrul (menționat și în cântece) soare californian, Hollywwod, briza, gustul sărat de pe buze, oceanul. 
Inima mi-o luase la trap. După ce-n urmă cu o săptămână traversasem Atlanticul, acum ajunsesem la Oceanul Pacific. Nu realizasem până atunci cât de mult îmi doresc asta. Mi se împlinea, practic, un vis pe care nici nu știusem că-l am. 





Imaginile nu sunt din cale-afară de promițătoare, dar asta numai pentru că, așa cum spuneam, nu am mers foarte mult pe jos prin oraș. Urmează, însă, episoade foarte interesante. Hollywood, Santa Monica, Malibu, Santa Barbara, concert cu Mariah Carey & Lionel Richie, muzicalul ”Mamma Mia”, centrul orașului cu o clădire care se învârte, un muzeu deosebit și un episod special, despre care nu vreau să spun deocamdată decât că... a surprins pe toată lumea. ”Greta n-ar putea să facă așa ceva!”. Ba a putut 😀

marți, 31 octombrie 2017

Și dacă nu mai poți ierta?


Unul dintre cele mai dificile demersuri - dacă le pot numi așa - e să scriu un articol despre un subiect care mă arde pe suflet și care trebuie ”dat afară”, într-un proces nu foarte diferit de catharsis - dar despre care ceva mă reține să dau prea multe detalii. O scald pe după vișin... pentru că detaliile m-ar conduce într-o zonă unde nu cred că sunt pregătită să pătrund. 

Am mai scris câteva astfel de texte de-a lungul vremii și chiar dacă n-am pus punctul pe ”i”, mi-a făcut bine... mi-am mai limpezit gândurile care se ciocneau unele de altele ca bulele de aer în globurile decorative și am mai descărcat parțial tensiunea acumulată. E ceea ce simt nevoia să fac și-n seara asta... după ce ieri mi-am reîntâlnit o cunoștință veche: dezamăgirea. 

Imaginați-vă că aveți în viața voastră pe cineva apropiat. Mai corect spus, foarte-foarte apropiat, la care țineți enorm, dar care, din felurite pricini - egoism, superficialitate, infantilism, încăpățânare etc - vă decepționează periodic, de ani de zile. De mulți ani. Cam de când vă puteți aminti, de fapt. Pentru că omul respectiv înseamnă enorm pentru voi - la un moment dat, chiar a fost întreaga voastră lume - ați iertat. O dată, de două ori, de cine mai știe câte ori. Uneori a fost atât de dureros, încât a rămas (de) neuitat, deși ați iertat cu adevărat și din iubire. Dar cenușa a rămas, după fiecare dintre aceste pârjoluri sufletești. 

Ați iertat pentru că iubeați. Și pentru că iubeați, v-ați agățat mereu de orice semn, oricât ar fi fost de palid, care să vă confirme că sentimentele vă sunt împărtășite. Deși în context reciprocitatea asta ar fi fost cel mai natural și firesc lucru din lume. 
V-ați agățat de iluzii, ați dat valențe extraordinare oricărui gest minim de ... păsare, ați interpretat într-o manieră extrem de subiectivă pentru că voiați să credeți că nu vi se pare, iar orice act de implicare vă înduioșează, îl povestiți cu un aer victorios tuturor și-l arhivați într-un colț de suflet. Nu vreți s-o recunoașteți, dar undeva în adâncul inimii știți că va veni momentul unei noi dezamăgiri, când veți avea nevoie de orice resursă de combustibil acumulată în timp, pentru a depăși momentul și pentru a ierta încă o dată. 

S-au scurs anii, ați crescut, ați mai înțeles una-alta, ați mai lăsat ”să treacă de la voi” și, cel mai important, ați lăsat ”garda” jos. V-ați îngăduit acest lux, cândva de neimaginat. Și pentru o vreme, a fost bine. Cu toate astea însă...

”Dacă mă mai dezamăgește o dată, mă tem că va fi ultima oară”, obișnuiam să-mi spun. Și eram rezonabil de sigură de asta. Ei bine... s-a întâmplat din nou, iar eu mă simt ca și cum m-ar fi pocnit careva cu o bâtă de baseball în cap, după ce mai întâi a trecut cu buldozerul peste mine. 
Nici măcar nu se mai pune problema de eternul și demonetizatul conflict între inimă și rațiune. Inima se ceartă singură. Ar vrea să ierte. Dar simte că nu mai poate. Nu încă o dată. Nu din nou.

Și dacă nu iert? Ce-o să se întâmple? N-o să mai revăd niciodată omul respectiv? În momentul de față, gândul ăsta mi-e de nesuportat, cu toată amărăciunea din suflet. 

Poate exagerez, habar n-am. Poate mâine o să mă simt mai bine și mai înclinată spre a ierta încă o dată. Nu știu. Tot ce știu e că-n momentul ăsta mă doare totul în mine. Atât de tare încât, dacă nu l-aș avea pe jupânul, n-aș mai avea niciun motiv să simt că viața asta mai merită trăită.