duminică, 20 august 2017

Pe tărâm american (II): primii kilometri la pas prin New York


În prima noapte petrecută în America am dormit 12 ore. Eram atât de obosită și dezorientată din cauza schimbării de fus orar, încât nu simțeam nicio emoție, voiam numai să dorm. Somnul reprezenta pentru mine în acel moment Alfa și Omega și nu mă puteam gândi la nimic altceva. În ajun, imediat după ce ne-am cazat, ieșiserăm la plimbare prin Manhattan, dar sinceră să fiu nu-mi amintesc prea multe - vedeam totul cu ochi cârpiți de somn și o perseverentă durere de cap. 

A doua zi însă, după un mic dejun cu-ce-altceva-decât-omletă, eram deja alt om. Ne plimbam și totul era diferit. Strada, magazinele, oamenii, totul în jurul nostru arăta altfel decât oriunde în Europa. Aveam, desigur, obiective precise, dar în prima zi ne-am plimbat cam fără țintă, curioși să vedem unde ajungem. 

Fascinant, așa mi se părea absolut tot ce vedeam la fiecare pas. Aglomerația din Manhattan și zecile de vânzători ambulanți care te abordează la fiecare pas nu mă deranjau deloc, probabil eram prea entuziasmată. Uneori, visele se împlinesc, mă gândeam în timp ce-mi ”înălțam”  gâtul să disting până suuus de tot, în vârful zgârie-norilor pe care toată viața-mi dorisem să-i văd. 




Am ajuns la Grand Central Station fără să ne fi propus în mod special, deși o aveam pe listă. Pur și simplu ne-a ieșit în cale...


Cu o suprafață de 19 hectare și având 44 de peroane cu 67 de linii, este consemnată în Cartea Recordurilor ca fiind cea mai mare gară din lume. Se spune că ”suportă” zilnic greutatea a 750.000 de persoane, dintre care doar o treime sunt călători, iar restul o vizitează. Având multe restaurante, magazine, cafenele, ba chiar și muzee, este practic un oraș de sine stătător. 

Catedrala St. Patrick a fost un alt obiectiv la care am ajuns fără să ne fi propus asta, doar plimbându-ne pe atât de cunoscuta 5th Avenue. Simplul fapt de-a mă afla acolo și de-a vedea locuri pe care le știam din filme era atât de ”rewarding” (nu pot evita cuvântul ăsta), încât aveam sentimentul că-mi va exploda inima de bucurie și recunoștință. 

Interiorul catedralei e de-o grandoare și-o frumusețe care-ți taie respirația. 


Am aprins o lumânare, m-am gândit la mama, iar sunetul orgii mi-a adus lacrimi în ochi. Nu știu nici eu de ce plângeam. Poate de prea-plin sufletesc, de frumusețea muzicii, de gândul că ea s-ar fi bucurat atât de mult să mă știe ajunsă acolo, dar în loc să-i povestesc am ajuns să-i aprind o lumânare la New York... 


Începuse să plouă, mărunt și pisălog. Știam că e posibil să se întâmple asta și eram pregătiți; ne cumpăraserăm pelerine dintr-un supermarket. Foarte practice s-au dovedit a fi. 

Am făcut un popas la Flatiron Building, una dintre multele embleme ale New York-ului. Găsesc extraordinar faptul că, din loc în loc, sunt amplasate mici terase unde nu se vinde nimic, dar poți sta să-ți tragi sufletul.  Aspect foarte important, având în vedere că mergi, mergi și iar mergi.


Cât timp ne-am odihnit acolo, doar privind în jur și ascultând zgomotul străzii, au venit un cuplu de asiatici care ne-au întrebat de unde am luat pelerinele :))) Sunt esențiale pentru plimbare prin orașul ăsta, unde acum e senin și soare și-n minutele următoare începe să plouă. 

Întâlnirea cu Brooklyn Bridge a fost... copleșitoare. L-am vizitat metodic și gospodărește: am intrat în Brooklyn pe Manhattan Bridge, am stat pe o bancă să ne recuperăm forțele și apoi ne-am întors în Manhattan pe podul Brooklyn. 


Structura metalică m-a cam indispus, mi se părea că ia din frumusețea locației. Parcă mă ținea cumva prea departe - dar independent de asta, e magic să vezi Manhattan de acolo... 


O rază de soare pe chipul meu. Oare cine să fi fost? :)

În Brooklyn, cineva a avut o idee deloc rea 😃


De fapt dacă stau să mă gândesc, nu cumva să-l deporteze. Păcatele mele, poate că ne pomenim cu el prin Europa :)))

Am ajuns și-n China Town și Little Italy (unde am revenit în altă seară și am luat cina) și ne-a surprins cât de întins e primul, respectiv cât de mic e al doilea. Practic, italienii au fost ”înghesuiți” de chinezi până când nu le-au mai rămas decât câteva străduțe. Impresionant a fost că văzuserăm de-atâtea ori locurile astea, în filmele lui Martin Scorsese despre clanurile mafiote din New York și nu numai. 



În contextul filmelor de care ziceam, firma de pompe funebre ni s-a părut cinico-amuzantă. Cum ar veni... servicii complete: îi lichidăm și-i îngropăm 😃
Și da, magazinul cu decorațiuni de Crăciun era deschis. Vara sanie și iarna car, știți vorba.

China Town este exact cum te aștepți să găsești la chinezi. Colorat, agitat, strident, pestriț. Și am văzut aici foarte multe magazine de corpuri de iluminat. De la becuri de toate dimensiunile și culorile până la candelabre somptuoase (la care eu am mustăcit că tot cele de la Musikverein sunt mai spectaculoase, na 😃).




Am intrat într-o farmacie să-mi cumpăr plasturi (după atâta mers, până și altminteri foarte comodele mele sandale deveniseră chinuitoare). Vânzătorul mă îmbia cu unii la preț de 7 dolari. Ce vorbești, Franz (sau Chen Li, că eram la chinezi), 7 marafeți pe niște plasturi? Mâncare știu să facă? ”Avem și la un dolar, dar nu sunt atât de buni”. Las' că-s perfecți :))) 

Ne-am dus la culcare frânți și abia mai simțindu-ne picioarele, dar satisfăcuți că noaptea de somn anterioară și multele ore petrecute în aer liber rezolvaseră jet lag-ul. Trecuse doar prima zi și deja aveam impresia că am ”luat” cu noi o parte considerabilă din New York. Era însă doar începutul :)

marți, 15 august 2017

Pe tărâm american (I): experiențe de avion


(Cred că am cam subestimat jet lag-ul și efectele lui - mi-e somn la cele mai nepotrivite ore, iar noaptea bufnițez - iar acest prim episod al ”serialului american” e despre avioane, ceea ce mi se pare-a fi o ironică potriveală). 
Voi începe, așadar, prin a ”inventaria” pe scurt experiențele zborurilor internaționale și interne din această îndelungată și, după cum se va vedea pe parcurs, extraordinară călătorie.

De la Frankfurt la New York: Singapore Airlines

Zburam pentru prima dată cu Airbus A380, cea mai mare aeronavă folosită în prezent pe cursele de pasageri. Ce să zic, față de ”cutiuțele” pe care le cunoscusem până acum, era destul de intimidant și l-am contemplat pe fereastră, în timp ce așteptam la poarta de îmbarcare.


(Observați oamenii din stânga jos, oferă o perspectivă edificatoare în ce privește dimensiunile avionului). 

Formalitățile specifice n-au avut nimic ieșit din comun (personal, mă așteptasem la controale mai severe), o ciudățenie fiind însă faptul că, la unul dintre filtre, o agentă de securitate mi-a verificat clamele din păr. Probabil că am avut un aer foarte căpiat în timp ce ea îmi ”pocnea” clamele (din alea gen clips). Ce credea că pot să am în ele, aia aș vrea să știu. 

... și-am pornit. Din interior avionul nu mi s-a părut la fel de mare, deși avea trei rânduri de scaune, dar asta pentru că n-am urcat la etaj. Am constatat cu satisfacție că am loc destul la picioare și după decolare, am inspectat sistemul de entertainment instalat pe spătarul fiecărui scaun. 
Sistem care mi s-a părut destul de banal, trebuie să spun. Drept pentru care am citit, am vizionat vreo două episoade ”Twin Peaks” pe tabletă și-am moțăit. Scaunele erau destul de confortabile, ni se dăduseră perne și pături, ne-am descălțat (primiserăm chiar de la îmbarcare niște șosete), așa încât am călătorit confortabil. 
Pe durata zborului ni s-au dat de două ori prosoape fierbinți, pentru împrospătare. De mare efect, vă spun. Am primit mâncare bună și îndestulătoare - două mese principale și, între ele, snacks-uri și băuturi. 


Opt ore mai târziu.... 

Imagine de pe display-ul instalat pe spătarul scaunului din față

”Vă urăm bun-venit la New York”, a zis căpitanul, iar eu am simțit cum mi se înnoadă nervii. Nici vorbă să fi putut savura momentul. Aveam mari emoții în privința formalităților de admitere pe teritoriul SUA, despre care auzisem tot felul de povești cu balauri. În timp ce stăteam la rând, o agentă s-a rățoit brutal la o turistă derutată din grupul nostru, aspect care nu m-a încurajat deloc. 

Am înmânat pașaportul cu sfială și-am așteptat cu stomacul în gât și nervii jucând sârba. 
- Cât timp intenționați să stați în Statele Unite, ”you guys”?
Acel ”you guys” a făcut să-mi mai vină inima la loc. 
- Trei săptămâni, am piscuit eu. 
Au urmat vreo douăzeci de secunde foaaaarte lungi, interval în care a studiat pașapoartele, după care ni s-au luat amprentele (la toate cele zece degete), ni s-au făcut fotografii, s-a aplicat ștampila și ”have a nice day”. 
Chiar așa. De-abia în momentul ăla am simțit cu adevărat că am ajuns în America.

Șase zile mai târziu, iată-ne din nou în avion. 

De la New York la Los Angeles: Virgin America

Acu' să te ții controale și măsuri de securitate, mă gândeam eu, e zbor intern de pe JFK, nu te joci. Vezi să nu. Poate tocmai pentru că era cursă internă, totul a fost foarte relaxat. Prea relaxat, dacă mă-ntrebați pe mine. Practic, am trecut aproape ca prin brânză. 
Părerile ne sunt împărțite la capitolul ăsta. ”Ce să facă și ei mai mult, la atâta mare de oameni”, a opinat îngăduitor jupânul. Păiiii, la ce istoric au și la contextul actual, cred c-ar putea fi ceva mai chițibușari, mă gândesc eu. 

Sistemul de entertainment a fost net superior celui de la Singapore Airlines (am jucat inclusiv ”Spânzurătoarea” :))) și-am urmărit și filmul ”Forrest Gump”, care mi-a plăcut foarte mult - nepermis de târziu am văzut filmul ăsta...
Ce-a fost interesant pe acest zbor a fost modul în care primeai de mâncare. Pasămite nu ne aducea nimeni nimic și nici nu se anunțase ceva, dar am băgat de seamă că pasagerii din proximitate înfulecau de zor. Cum de ăstora le-a adus? Într-un târziu, ne-a picat fisa: trebuia să comanzi de mâncare prin sistemul de entertainment și să o plătești, cu cardul de credit. Mboon... până ne-am frăsunit noi, mai rămăsese un singur sandviș disponibil și l-am cedat jupânului. Eu am mâncat rafinat, ca o doamnă ce, nu-i așa, sunt: 3 cuburi din felurite sortimente de brânză, cu o felie de măr și câteva boabe de strugure. Ladylike sau ce? Rezon! 😃

De la Los Angeles la Las Vegas:  Southwest

Ne-am ”întrerupt” sejurul californian pentru două zile petrecute în cel mai uimitor oraș pe care l-am văzut vreodată. Despre zborul ăsta nu sunt prea multe de spus, având în vedere că a durat numai o oră. Cerul era senin, iar prin hublou vedeam doar o întinsă, nesfârșită, mare de nisip. Deșertul Mojave...


De la Los Angeles la Minneapolis:  Sun Country

Nici despre acest zbor (primul dintre cele două spre Europa) nu am cine știe ce de menționat, afară de faptul că a fost cel mai plictisitor dintre toate. Ne-au oferit o gustare cu aromă de celofan, n-aveau sistem de entertainment, iar eu eram destul de ciufută. Se terminase vacanța...

De la Minneapolis la Frankfurt: Condor 

Asta e o companie aviatică nemțească și trebuie să spun că am avut un sentiment foarte confortabil când, ajunși la check-in, am constatat că toate informațiile erau traduse în germană. Cumva, ne simțeam deja acasă. 
Zborul a fost lung, ciudat - am decolat seara, iar noaptea aceea a avut practic doar vreo patru ore, având în vedere că zburam de la vest la est - și destul de obositor. Nici vorbă de șosete sau prosoape fierbinți, iar sistemul de entertainment era foarte modest. Am moțăit aproape tot drumul, dar mi-a fost mult mai incomod pentru că spațiul dintre scaune era chinuitor de mic. 

Mâncarea n-a fost grozavă și-a fost și puțină. Am aterizat cam flămânzi și cu o durere de cap sâcâitoare. 

Concluzionând, Singapore Airlines a fost cea mai plăcută experiență. Cu siguranță vom căuta să zburăm din nou cu ei la viitoarele călătorii peste (multe) mări și țări.

În episodul viitor, pornim la pas prin New York 🙂

sâmbătă, 12 august 2017

Back to reality, sau ceva...


Norocul meu că parola blogului e salvată și mă pot loga automat, altfel aș fi avut o problemă.... 🤔

Am scris doar ca să dau de știre că am revenit, dar azi nu-s în stare de nimic, în tot cazul nu de exprimare coerentă :) Am dormit 16 ore după ce m-am întors, știți 😃 și sper că am biruit jet lag-ul cu ocazia asta. 

Nu știu de unde să încep :) Așa că azi nu încep, apropo de ce vă spuneam de coerență. Am zeci de povești pe care abia aștept să vi le spun. Și am s-o fac, deci considerați-vă avertizați 🙂

Mă simt ca și cum aș fi fost în altă lume și de fapt, cred că exact așa e. New York, Los Angeles, Las Vegas. Nu-mi vine să cred că am ajuns acolo nici măcar acum :) 

Din sutele de poze făcute, azi vă arăt una care mie-mi place mult. Pierdută printre culori, în luminile de pe Times Square...  


Am făcut, văzut și experimentat atât de multe, încât cred că-mi vor trebui săptămâni să le diger pe toate. Am mers, cred, zeci de kilometri pe străzile New York-ului, l-am văzut de la înălțime și într-o croazieră pe Hudson, am făcut cunoștință cu Oceanul Pacific și cu soarele Californiei, am jucat la cazinou în Las Vegas (dar tot cu o cursă de linie am revenit de-acolo, deci nu am devenit milionară), am revăzut Veneția într-un hotel, am fost la un concert cu Lionel Richie și Mariah Carey, am căscat ochii la un spectacol Cirque du Soleil și multe, multe altele...

Bear with me, cum spun americanii :) Voi începe, cel mai probabil un serial și voi scrie în ordine cronologică . Între timp, vă îmbrățișez de bun-venit, sper că toată lumea e bine, da?

vineri, 21 iulie 2017

Astăzi am doar trei cuvinte...


... spre concediu, înainte! 

A sosit și ziua asta, pe care-o aștept din ianuarie și, într-un alt fel, de mai bine de-un sfert de veac. Din ce-mi amintesc, nu eram încă la liceu când am început să visez cum ar fi să ajung în...


... America :) Într-acolo zburăm, peste mai puțin de 12 ore. E un concediu îndelung așteptat, plănuit, socotit, calculat, puricat. Sper din tot sufletul că va fi așa cum îmi doresc, practic, de-o viață. Sau poate chiar mai frumos decât mi-am imaginat, cine știe :) Între timp, așa cum mă cunoașteți deja, merg cu frâna de mână trasă. N-am curaj să mă bucur pe deplin, încă. Poate când mă voi vedea în Times Square...

Bagajul e gata, mai am acum să mă fac pe mine gata 😃 Ceea ce, presupun, o să dureze cam o oră.
Mă rog. Știți voi. Poate o oră și jumătate. Sau ceva pe-acolo :)))

Posibil să postez ceva și de peste ocean, dar dacă nu, ne regăsim după 11 august. Între timp, aveți grijă de voi și să ne recitim sănătoși! 🙂

PS: mai aveam unele chestii să vă povestesc - de exemplu, despre o petrecere unde am fost ”de serviciu” la tombolă, sau despre un ”fascinant” seminar de două zile, a câte 8 ore, la care n-am avut de ales și-a trebuit să particip. Seminarista vorbea înceeet și adormitor. Cum de-am reușit să rămân trează, e un mister total.
Dar despre astea, după ce mă repatriez :) Acum mai am de făcut unghii, aranjat părul, cremuit și multe alte treburi de-o importanță covârșitoare 😛

PPS: mă poate convinge totuși, cineva, că o carte și 5 episoade ”Twin Peaks” puse pe tabletă ar trebui să fie suficient entertainment pentru un zbor de aproximativ 8 ore? (în care sper să mai și dorm). Nu de alta, dar mă uit lung la a doua carte și nu mă decid dacă s-o pun în bagajul de cală sau în rucsacul de mână 🙈

duminică, 16 iulie 2017

Despre Life Coaching ca mijloc de manipulare


Mă gândesc de mai multă vreme să scriu un text pe acest subiect, dar am tot ezitat spunându-mi că e un domeniu atât de controversat și, pe de altă parte, nu mă îndoiesc de faptul că există persoane cărora asta le face cu adevărat bine. (Să remarcăm o nuanță aici: cărora le face bine, nu care cred că le face bine. Acestea din urmă sunt covârșitor de multe. Și de zgomotoase, mai pot adăuga).

Aș zice să începem cu definiția conceptului, așa cum am am găsit-o pe unul dintre sutele de site-uri pe subiect, servite de old mighty Google: 

"Life Coachingul este un domeniu diferit de consiliere sau terapie specializata. O notiune noua pentru noi, dar care castiga din ce in ce mai mult teren, aceasta abordare te poate schimba: pe tine, viziunea asupra lucrurilor sau comportamentul tau intr-o anumita situatie.
Dupa cum ii spune si numele, coachingul poate fi tradus prin „antrenament”, iar abordarea aceasta se face in special pe proiecte specifice, personale si profesionale. Pe scurt, se face o examinare a ceea ce se intampla, descoperind impreuna cu Life Coachul obstacolele si provocarile pe care le ai in fata. Mai apoi, bineinteles, alegeti actiunea cea mai buna astfel incat rezultatul sa fie unul satisfacator". (sursa)

A....ha. La prima vedere - sau lectură - totul sună foarte interesant și, mai ales, atractiv. La urma-urmei, de ce-ai refuza o metodă care te ajută să devii o altă persoană, să fii mai bun, mai de succes, sau vorba unei cunoscute reclame, mai alb/mai strălucitor? 

Problema nu e conceptul în sine, despre care cred cu tărie că, pus în practică de oameni cu adevărat pregătiți și - aspect esențial - onești, poate fi cu adevărat o revelație și o modalitate prin care cineva se poate îmbunătăți pe sine. Problema e că, fiind o atât de mare cerere, numărul șarlatanilor (mă scuzați, nu le pot spune altfel) dornici de îmbogățire rapidă, care au invadat piața după doar câteva cursuri de naiba-știe-ce și, eventual, seminarii de "autocunoaștere" a crescut amețitor. Și ca urmare, sunt tot mai mulți cei care le cad în plasă, seduși de workshop-uri deosebit de costisitoare cu denumiri precum "Vindecă-ți rănile sufletului", "Iubește copilul din tine", "Cunoaște-ți adevărata putere" și altele care sună ispititor, dar de fapt sunt la fel de goale precum o casă abandonată. 

În lume sunt mulți oameni vulnerabili, iar pentru ei exemple precum cele de mai sus acționează ca o forță de atracție căreia nu-i pot rezista. Întâmplător, am ajuns să cunosc câțiva dintre aceștia. Realmente li se pare că au descoperit adevărata "cale" (orice ar însemna asta) și dovedesc o loialitate față de acești "Guru" vecină cu fanatismul. În același timp, felul în care se dezvoltă respectivii sub acest "life coaching" e cel puțin ciudat, din punctul meu de vedere. De fapt, nici n-aș zice că se dezvoltă, ci dimpotrivă. 

Spuneam așadar că am cunoscut câțiva oameni prinși de mirajul life coaching-ului, dar din păcate pentru ei nu au dat peste niște profesioniști adevărați. "Guru" căruia i se supun (și asta nu e o exprimare gratuită, pentru că realmente îi dau crezare orbește și fac tot ce li se spune să facă) nu este decât un manipulator care speculează slăbiciunile, știe să găsească punctele slabe și apasă exact acolo unde omul e mai vulnerabil. 

În decurs de numai doi-trei ani de "coaching", oamenii respectivi s-au schimbat radical, practic nimic din ceea ce sunt acum nemaiamintind de ceea ce erau înainte. Iată câteva exemple în acest sens:

- Ei cred că au devenit mai buni și mai încrezători în sine. 
Realitatea: sunt aroganți și au impresia că le știu pe toate. Nu sunt dispuși să admită că, poate, au greșit și orice încercare de-a le atrage atenția este interpretată ca un afront, o jignire sau un atac. Acceptă doar laude și aprecieri, pentru că li s-a băgat în cap că doar la astea sunt îndreptățiți.

- Ei consideră că au descoperit sursa tuturor problemelor pe care le au.
Realitatea: dau vina pe părinți și, într-o notă mai extinsă, pe copilărie pentru absolut tot ceea ce li se întâmplă, respectiv pe toate deciziile eronate și alegerile greșite pe care le-au făcut la maturitate. 

- Ei sunt de părere că "Guru" căruia i se supun i-a salvat de la un dezastru iminent.
Realitatea: nu ezită să achite sume semnificative (ca de exemplu, 300-350 de Euro pentru un seminar de două zile; asta e destul de mult în orice țară europeană, dar pentru România este chiar foarte mult) și practic, nimic nu li se pare exagerat sau prea costisitor dacă e cerut de "Guru", în numele vindecării sufletului lor, rănilor copilăriei etc etc etc. 

- Ei sunt ferm convinși de metodele aplicate de "Guru" în cadrul seminariilor sau în afara acestora. 
Realitatea: cumpără tot felul de cărți scrise de "mentorul" lor, cu denumiri pompoase și le citesc până le învață pe de rost, lipesc bilețele motivaționale prin toată casa ("sunt un învingător", "viața mi se îmbunătățește în fiecare zi", "Universul îmi va împlini dorințele", "am numai succese" șamd), rostesc zilnic mantre asemănătoare antemenționatelor bilețele și cred cu toată puterea în ele.
Și dacă toate acestea sunt, până la urmă, inofensive, ceea ce mi s-a povestit cu mândrie că se face în cadrul workshop-urilor mi-a încrețit pielea pe mine. "De exemplu, facem meditații. Stăm cu toții pe jos, în cerc, cu ochii închiși, ascultăm o muzică liniștitoare, X (n.r., Guru) ne vorbește și simțim cum treptat ne relaxăm, iar după aceea avem anumite viziuni ale vieților anterioare". Mie asta îmi sună a hipnoză colectivă în toată legea. Și am mari îndoieli că toți acești guru au studii de medicină sau psihologie care să le permită să facă așa ceva.

- Ei cred că "Guru" este salvarea absolută a tuturor.
Realitatea: încearcă să-l bage pe gât oricui și să convingă lumea să-i cumpere cărțile și să-i urmeze metodele - pe care, personal le găsesc cel puțin discutabile. Orice încercare de rezistență e interpretată ca un afront direct. De fapt, se comportă ca niște Martori ai lui Iehova care hărțuiesc lumea și încearcă în permanență să facă prozeliți. Dacă îndrăznește cineva să le spună că nu e tocmai ok ce se întâmplă, reacționează furibund și-l apără pe "Guru", cu metodele lui cu tot, până-n pânzele albe.
Precizare: la insistențele cuiva, am căutat un clip pe Youtube și am încercat să ascult. Cică "e important să asculți până la capăt, chiar dacă faci și altceva între timp, cuvintele vor pătrunde în subconștientul tău". Deja-mi suna periculos. Dar când am auzit vocea vorbitorului - nu neg, plăcută, adâncă și insinuantă - care începuse să-mi spună ce grozavă sunt și cum merit ca toată lumea să-mi îndeplinească visele și dorințele, am oprit clipul. Oricât de greu mi-ar fi, n-am să permit nimănui să se joace cu mintea mea după bunul plac.

-  Ei sunt ferm încredințați că merită tot ce e mai bun.
Realitatea: se așteaptă ca Pământul să se învârtă după ei, nu după Soare. Au pretenții tot mai mari și li se pare normal ca restul să se pună pe sine pe plan secund pentru a le sta la dispoziție atunci când decid ei că doresc asta. De fapt, ceea ce s-a întâmplat e că au devenit un fel de vampiri emoționali.

Având în vedere toate cele de mai sus, nu e deloc de mirare că-și susțin "mentorul" cu atâta fervoare. El e cel care-i validează, e cel care le-a băgat în cap că-s extraordinari și că totul li se cuvine. Dacă ar renunța la el - sau dacă ar fi onești cu sine și și-ar pune, pentru un moment, întrebarea "ce fel de om am devenit?" - întreaga lor lume s-ar fărâmița.

Încheind acest kilometric post, voi spune că aș fi ultima persoană din lume care să nege existența problemelor și dreptul fiecăruia de-a căuta ajutor. Eu însămi am făcut-o, dar la un psiholog adevărat, cu studii în domeniu și cu drept de practică. Nu voi susține însă niciodată îmbuibarea cu bani a unor falși vindecători, care speculează slăbiciunile umane și dau asigurări că, practic, ai dreptul să faci orice - chiar dacă prin asta, rănești oameni care țin la tine și-ți erau aproape.