vineri, 20 septembrie 2013

Aventuri în oraşul Renaşterii italiene (II)


Peripeţiile noastre la Galeriile Uffizi au început când nici nu plecaserăm încă spre Florenţa, mai exact atunci când am cumpărat biletele online, sub forma unor vouchere, pentru a scuti statul la interminabila coadă. Este o facilitate pusă la dispoziţie de site-ul muzeului şi procedura e foarte simplă: alegi data şi ora la care plănuieşti să începi vizita, click, plăteşti şi primeşti pe mail voucherele (nominale), pe care le printezi et voilà.

 

Că pentru noi s-a dovedit a nu fi atât de simplu, n-a fost vina nimănui. Doar a noastră. Duminică dimineaţă ne-am înfiinţat la Galerii în jurul orei 10.  Se formaseră două cozi: una deja alarmant de lungă, la casa nr. 1 - pentru cei fără vouchere - şi una mai scurtă, care mergea foarte repede (spre deosebire de cea dintâi), pentru ceilalţi.
Mândri de noi şi de prevederea de care am dat dovadă procurându-ne bilete din timp, ne-am uitat cu milă la cei de la coada lungă şi ne-am instalat la rând la casa nr. 2.

Primul indiciu că something's wrong l-am avut observând la ceilalţi nişte bilete verzui, care nu semănau defel cu voucherele noastre. Ne-am gândit să-i întrebăm de unde le au, dar n-a fost nevoie; unul dintre paznici ne-a spus că trebuie să mergem cu voucherele la casa nr. 3, unde vom primi necesarele tichete verzui. 
Se duce soţul, zăboveşte ceva (şi acolo era coadă) şi revine cu o faţă foarte lungă. "Am dat-o în bară grav", zice. 
Voucherele fuseseră, din greşeala noastră, rezervate pentru ziua precedentă, adică pentru sâmbătă în loc de duminică. Logic, sistemul nu permitea eliberarea biletelor verzui pentru vouchere care nu mai erau valabile. 

Am văzut negru în faţa ochilor. Coada nr. 1 crescuse între timp de n-o mai puteai cuprinde cu privirea. Asta e: ne-am aşezat, resemnaţi şi buimăciţi de greşeala făcută, la rând. Nici nu ne  mai gândeam că, practic, urma să plătim de două ori biletele, banii pe voucherele greşite fiind duşi demult. Exasperant era faptul că rândul nu se mişca deloc, deşi pe un panou electronic era specificat clar faptul că la fiecare 15 minute intră câte 35 de persoane. 

Vezi să nu. Au intrat într-adevăr 35 de oameni la 10:30 (un paznic îi număra şi, după cel de-al treizeci şi cincilea vizitator zicea "stop" şi închidea bariera mobilă), dar apoi, timp de o oră întreagă, nu a mai intrat nimeni. N-aveai cu cine să te cerţi, nu-ţi răspundea nimeni dacă întrebai, cel mult ţi se  recomanda să citeşti panoul (d'ohh, acolo scria că intră 35 de inşi la fiecare sfert de oră), ignore total şi lipsă de bun-simţ faţă de cei peste 200 de oameni (atâţia eram la momentul respectiv) care stăteau la rând. Dacă n-ar fi fost vorba de un muzeu pe care ţineam neapărat să-l văd, aş fi renunţat fără regrete. 

Din fericire, după acea exasperantă oră, lucrurile s-au pus în mişcare şi-am reuşit să intrăm pe la ora 13. Am cumpărat bilete şi-au urmat alte filtre; un supraveghetor a cercetat biletele (deşi le cumpăraserăm de la ghişeul situat fix în faţa lui), trecere prin detector de metale, poşeta pusă pe bandă, apoi - când am ajuns la prima galerie - ni s-au cerut iar biletele. În fine. Am mai fost la muzee mari (Luvru, de exemplu), dar aşa ceva n-am pomenit.

Galeriile nu sunt organizate deloc, mai bine spus sunt numerotate haotic. Din sala 72 intri direct în sala 79, iar ca să ajungi la sala 81 trebuie s-o iei prin stânga sau dreapta şi să nu te laşi descurajat că din 71 ajungi în 77.  Am căutat "Medusa" lui Caravaggio de-am căpiat. Dar mai avem până acolo ;))

Avea dreptate Rodica Ojog-Braşoveanu când spunea că, după cel mult două ore, capacitatea de percepţie e aproape nulă, practic ochiul vede, însă creierul nu mai e capabil să proceseze. Ne luaserăm, tot de pe site-ul galeriilor, un ghid de "must see", dar în afară de picturile recomandate acolo, am văzut şi multe altele. După vreun ceas de contemplat statui şi după ce văzusem, printre altele, vreo câteva zeci (ok, exagerez, dar nu cu mult :D) de versiuni de "Adoraţia magilor", nu puteam spune că sunt în mod special impresionată de niciuna dintre opere. Până când am ajuns în faţa acestui tablou:

"Madonna cu Pruncul şi doi îngeri" - Filippo Lippi

Am încremenit în faţa picturii şi aproape mi-au dat lacrimile. N-am văzut niciodată o Fecioară mai frumoasă şi cu trăsături mai gingaşe decât aceasta, iar delicateţea coafurii şi transparenţa vălului mi s-au părut de domeniul fantasticului. Nu mai auzisem de Filippo Lippi, dar am convingerea că a izbutit una dintre cele mai reuşite opere de acest gen. Aşa-mi imaginez că trebuie să fi arătat Fecioara Maria. 

Din întregul muzeu, numai două picturi m-au făcut să uit de mine însămi, privindu-le. În afară de Madonna lui Lippi, a mai fost "Naşterea lui Venus", de Sandro Botticelli.
Culmea este că fusesem mult mai curioasă de "Primăvara", dar nu m-a impresionat atât de mult. Tabloul e frumos, dar mie nu mi-a "spus" cine ştie ce.

"Primăvara" - Sandro Botticelli

Alături de el se afla "Naşterea lui Venus". Dincolo de frumuseţea chipului zeiţei, dincolo de gama de culori, m-a fascinat povestea pe care o spune tabloul. Venus se naşte dintr-o scoică, asemeni unei perle rare, scoica fiind adusă la mal de vânturile care suflă din stânga, iar o nimfă se apropie din dreapta cu o mantie în care se pregăteşte s-o înveşmânteze. 

Serios, poate fi ceva mai frumos decât asta? :)

"Naşterea lui Venus" - Sandro Botticelli

După cum vă spuneam undeva mai sus, am ţinut neapărat să văd şi "Medusa" de Caravaggio. Am căutat cu zel sala 81, unde ştiam că se află, ne-am întors de câteva ori din punctul din care plecaserăm, am întrebat supraveghetorii şi până la urmă am dat de ea. 

M-a surprins cam neplăcut. E cam cât o jumătate de minge de fotbal. Ţin minte că şi "Gioconda" m-a dezamăgit oarecum prin faptul că era mult mai mică decât aş fi crezut. Pe lângă asta, "Medusa" fusese restaurată de curând, ceea ce-i lua din patina timpului. Culorile erau prea proaspete, prea vii.... iar în absenţa "amprentei" arhaice, "Medusa" nu era decât o cucoană terifiantă.

"Medusa" - Caravaggio

Fără a mă fi impresionat atât de mult încât să reţin vreun tablou, consemnez că mi-au plăcut şi tablourile pictorilor olandezi, care reproduceau scene din viaţa de zi cu zi. A fost ca un fel de recreaţie după atât de multe picturi cu tematică religioasă.

Am ieşit din muzeu după aproape trei ore, încă marcată de frumuseţea celor două tablouri de Lippi şi Botticelli şi, în egală măsură, surprinsă de cât de mult mă emoţionaseră. La Galeriile Uffizi am experimentat pentru prima dată asemenea stări de graţie în faţa unor picturi.

(va urma)

Niciun comentariu: