miercuri, 12 august 2015

După șase luni, adevăratul rămas-bun


Nu știu când a trecut jumătate de an. Dacă mă uit în urmă, n-aș putea să spun exact cum au fost aceste șase luni pentru mine. Uneori mai ușor, alteori sufocant de greu, uneori eram resemnată că așa a fost să fie, alteori furioasă că n-a fost altfel. Între toate acestea însă, a persistat sentimentul că rămăsese ceva neterminat. Că nu-mi luasem cu adevărat rămas-bun de la mama, că nu se închisese cercul, că rămăseseră multe nespuse. N-am știut ce să fac în privința asta, așa că am lăsat lucrurile în voia lor și am presupus că e unul dintre aspectele pe care numai scurgerea timpului le poate rezolva. 

Așa s-a și întâmplat, dar felul în care a decurs totul m-a luat prin surprindere, în sens pozitiv de data asta (dacă se poate spune așa, ținând cont de împrejurări). Am hotărât să merg la cimitir într-o după-amiază în care în mod normal ar fi urmat să fiu, alături de restul familiei, într-o vizită pe care nu mi-o doream cu niciun chip. Și asta deoarece urma să fie prezentă și o persoană care i-a făcut imens de mult rău mamei, ani în șir. Pentru nimic în lume nu-mi doream s-o revăd, aveam senzația că simplul fapt de-a vorbi cu acel om i-ar trimite mamei un junghi direct în suflet. ”Nu merg acolo, mă duc la mama”, le-am comunicat celorlalți și, de îndată ce am luat hotărârea asta, am simțit ceva realmente unic și extraordinar. 

Dacă ar fi să descriu, aș spune că m-a inundat un sentiment de pace profundă, de serenitate și de fericire pură. N-am mai experimentat niciodată așa ceva. Am simțit cu toată ființa că, de acolo de unde este, mama aprobă hotărârea mea de-a nu da cu ochii cu femeia care i-a făcut atât de mult rău și de-a merge singură la mormânt în după-amiaza respectivă. Sinceră să fiu, sunt și acum surprinsă de intensitatea acelui sentiment; dacă aș fi putut, l-aș fi colectat într-o sticluță, ca să-l am mereu. A fost aproape... divin. 

La cimitir i-am pus flori și am aprins lumânări, iar apoi m-am așezat pe marginea mormântului și i-am vorbit. Era liniște, eram doar eu privind crucea cu numele ei, și era și ea. Am stat acolo o oră încheiată. I-am spus multe lucruri pe care le aveam pe inimă, am lăsat amarul ultimelor șase luni să iasă din mine, am rugat, am jelit. Am pus pe telefon o melodie care-i plăcuse ei foarte mult odinioară (”Stay Another Day”, East 17) și-am ascultat-o împreună. A fost clipa mea cu ea, au fost sufletele noastre care și-au vorbit, al meu din lumea pământeană, al ei din veșnicie. Și abia atunci mi-am luat, cu adevărat, rămas-bun de la ea. 

Ce va fi de-acum încolo și cum mă voi simți, rămâne de văzut. Am toată încrederea că ea va fi mereu cu mine; de fapt, simt asta în fiecare zi. 

Mi-e dor, mi-e greu, mi-e amar; dar simt că ea și-a găsit liniștea. Și sunt recunoscătoare pentru asta și  pentru că mi-e îngăduit s-o am în continuare cu mine, de dincolo de mormânt. 

8 comentarii:

Anonim spunea...

Stiu ca poate nu ai nevoie de cuvinte acum, dar simt ca trebuie sa iti spun ca sunt alaturi de tine cu sufletul si ca ti-e extraordinar de greu si de dor. te imbratisez!
Cris

Greta spunea...

Cris, ba-mi face foarte bine ceea ce-mi spui și te simt aproape :) Îți mulțumesc tare mult!

thea spunea...

M-ai emotionat. Tare, tare....

Greta spunea...

Te îmbrățișez, draga mea Thea :)

Anonim spunea...

Stiu ca nu e cuvantul potrivit, dar ma bucur ca te-ai mai linistit si ca simti legatura cu mama ta. Te imbratisez cu mult drag.

domino

Greta spunea...

Mulțumesc :) În continuare am stări de up and down, zilele astea iar am fost cam la pământ, mă doborâse iar tristețea... One step at a time, presupun. Te îmbrățișez și eu! :)

Tomata spunea...

momentele astea sunt unice in vietile noastre. chiar daca sunt triste, prin puterea si intensitatea lor ne fac sa ne simtim mai vii. eu ma bucur de orice moment de-asta trist, oricat de paradoxal suna, pentru ca atunci ma simt cel mai aproape de parintii mei.
si acum ca am citit la tine... eu nu stiu care era melodia preferata a mamei mele, in schimb sunt vreo 3 sau 4 care-mi amintesc de tatal meu.

Greta spunea...

Câtă dreptate ai, Tomi :( A fost un moment unic, la care mă întorc de-atunci cu gândul, iar și iar. Și, cu toată jalea, mă gândesc că pe undeva sunt norocoasă că mi-a fost îngăduit să trăiesc asta și s-o simt atât de aproape.
Retrospectiv, mi-am dat seama că știu atăt de puține despre mama. Știu de exemplu care era melodia ei preferată și că-i plăcea culoarea mov. Și acum nu mai am nicio șansă să aflu mai multe.