duminică, 24 septembrie 2017

Cum a(m) fost la vot


Mărturisesc, am fost foarte emoționată în vederea exercitării pentru prima dată a dreptului de vot în Germania, în cadrul alegerilor legislative desfășurate astăzi. Este un drept pe care nu l-am primit ”de-a gata”, prin naștere, ci l-am câștigat cu foarte multă muncă și determinare. Sunt mândră de asta și cu această stare de spirit am intrat azi în secția de votare la care sunt arondată. 

Primisem prin poștă, de-acum câteva săptămâni, o carte de alegător - diferită de cele românești, în sensul că, deși este nominală, nu se ștampilează după votare, ci precizează secția de votare de care aparține destinatarul și include instrucțiuni pentru aceia care doresc să voteze prin corespondență. ”Înarmată” cu ea și cu buletinul, m-am prezentat solemnă la școala primară din vecinătate. 

Spre deosebire de o duminică obișnuită, astăzi era destul de aglomerat pe străzi. Grupuri-grupuri, oamenii intrau în diferite secții de votare. Mă cam așteptam să stau la rând, însă nici vorbă de asta. Un tinerel mi-a verificat cartea de alegător și, spre surprinderea mea, mi-a spus că nu-i trebuie cartea de identitate. Mi-a dat buletinul de vot și m-a îndrumat spre cabină, unde m-am dus cam nedumerită. Cum vine asta, să nu-mi verifici identitatea? Poate-am șterpelit cartea de alegător de la vecina. În cabina de vot am continuat să fiu uimită - nu au ștampile, ci se votează cu un creion roșu (de ce roșu?). Am ”ixat” în căsuțele candidaților corespunzând opiniilor mele (la alegerile legislative de aici se exprimă două voturi, unul pentru alegerile generale și unul pentru locale) și-am dat drumul buletinului de vot în urnă. Cartea de alegător pe care o primisem a rămas la ei  - așa se evită posibilul vot multiplu, deduc - și au bifat numele meu pe o listă. Asta a fost tot. 

Am ieșit destul de contrariată. Procesul în sine mi se pare cam superficial și, tind să cred, vulnerabil. Desigur, în fiecare secție de votare se află reprezentanți ai partidelor, care veghează cu ochi de șoim desfășurarea scrutinului și numărătoarea voturilor - dar totuși, cum să nu verifici identitatea votanților, bazându-te doar pe cartea de alegător? 

Între timp, se cunosc rezultatele. Angela Merkel rămâne cancelarul Germaniei pentru următorii patru ani, deși partidul ei a câștigat cu un procent neașteptat de scăzut (32-33%, cu cel puţin 8% mai puţin decât la precedentele alegeri). Problema este însă că partidul de extremă-dreapta AfD (în traducere, ”Alternativa pentru Germania”) a intrat în premieră în Parlament, cu un procent de 13,5% din voturi. Asta nu mi se pare deloc, dar deloc de bun augur.  

Cum s-a ajuns aici? E greu de spus. Din ce-am citit, majoritatea voturilor obținute de AfD provin din fosta RDG, iar 32% dintre cei care au optat pentru acest partid au votat astăzi pentru prima dată. Asta dă naștere la speculații interesante... Fie tinerii care abia au împlinit vârsta minimă pentru a vota au fost foarte dezamăgiți de politica Angelei Merkel, fie imigranții deveniți cetățeni germani au decis să voteze cu un partid având o fermă poziție contra imigrației. Iar dacă e vorba despre cei din urmă, îngăduiți-mi să spun că au dat dovadă de-o ipocrizie de nedescris. Cum să votezi partidul care se pronunță răspicat împotriva a ceea ce, în definitiv, ești tu?

Aud că-n seara asta au protestat câteva sute de oameni la Berlin, nemulțumiți de intrarea AfD în Parlament. Este, cu adevărat, îngrijorător ce se întâmplă - e pentru prima dată după al doilea Război Mondial, când o formaţiune de extremă-dreapta este reprezentată în Parlamentul federal german. Sper să mă dovedesc a fi un prost profet, dar personal cred că nimic bun nu va ieși de aici. 

miercuri, 20 septembrie 2017

Studiile mele (Blog Challenge 22)


Nu-mi vine să cred că a trecut jumătate de an de la ultima postare din leapșa-foileton. Asta e cumva o veste bună, în sensul că am avut suficiente de povestit și n-a fost nevoie să fac apel la ea (după cum am mai spus, o păstrez în mare parte ca ”soluție de avarie” pentru lipsa de inspirație). Astăzi nu e cazul, aș avea ce scrie la o adică, dar m-am gândit să dau jos totuși păianjenii adunați pe ea... și să scriu despre înaltele (vorbă să fie) școli absolvite, îndeplinind astfel tema cu numărul 22. 


Despre grădiniță și școala generală presupun că nu e nevoie să menționez. Aș preciza însă că nu mi-a plăcut deloc matematica. Un rol esențial în repulsia mea pentru această materie l-a avut și diriginta, o nemernică despre care am povestit mai demult, aici - și despre care am aflat, cu această ocazie, că a procedat similar și cu alți elevi. Cu un alt (gen de) profesor, sau mai bine-zis de om, poate alta ar fi fost relația mea cu matematica. Sau poate nu, dacă e s-o cred pe-aia cu ”ce ți-e scris, în frunte ți-e pus”.

Am intrat la un liceu teoretic, pe care l-am ales, la concurență strânsă cu un altul, pe criteriul că-mi place clădirea. Aha, atâta minte (nu) aveam la 14 ani. Întâmplător, era și cel mai bun liceu din județ, dar nu asta a atârnat în balanța înțeleptei 😏 mele decizii. Mama a avut încredere în mine și am intrat fără probleme, la o clasă de limbi străine. În doi ani, eram aproape analfabetă la matematică. Dar îi citisem pe Chaucer și Milton, recitam din cronicari, scriam eseuri în franceză și alte îndeletniciri la fel de, aș spune acum, nepractice și prea puțin utile.

În clasa a IX-a am hotărât că vreau să devin jurnalist. N-a fost o decizie luată pe stilul clasic, altfel spus nu voiam deloc să devin ”ca Andreea Esca” și oricum nu aveam modele în branșă. În retrospect, cred că am fost nițel ”programată” de niște... asistente medicale, de altfel deosebit de drăguțe, peste care-am dat într-un laborator când m-am dus să fac niște analize. 
Erau două, tinere și prietenoase, și-n timp ce una din ele îmi făcea treaba pentru care venisem, cealaltă mă ținea de vorbă. În ce clasă ești, la ce liceu, ce hobby-uri ai, de-astea. Și în timp ce mă asculta melițând, zice dintr-odată: ”Extraordinar, ce frumos povestești”. ”Așa e”, răspunde colega ei, terminând treaba și privindu-mă atent. ”Și pe lângă asta, ai și față de ziaristă”.

Nu știam eu ce înseamnă să ai ”față de ziaristă”, dar ideea mi-a rămas și n-am mai renunțat la ea. Am absolvit, prin urmare, Jurnalismul.
Ce pot spune, îmi pare și nu-mi pare rău. Pe de-o parte, asta mi-am dorit și mi-a plăcut cu adevărat facultatea. Am profesat trei ani și, strict din punct de vedere profesional, rămân până la noi ordine cei mai frumoși ani din viața mea. Pe de altă parte, dacă aș fi studiat ceva mai cumsecade - Limbi Străine, de exemplu - mi-ar fi fost mai ușor în noua mea viață din Germania. 

După licență, pesemne că nu mă plictisisem de citit mii de pagini, așa că am dat examen de admitere la un masterat în Comunicare & Relații Publice și-am mai pierdut trei semestre și pe-acolo. Am învățat lucruri interesante, dar care nu mi-au fost nicăieri de trebuință. 

Și cam pe-aici m-am oprit cu școlarizarea. Asta dacă nu pun la socoteală cursul de germană, care e cu totul aaaaltceva :)) Concluzii nu am. Afară poate doar de faptul că mi-ar fi prins bine un consilier de orientare profesională, cum există acum. În același timp însă, am oarece îndoieli că ar fi fost capabil să-mi scoată din cap ideea implementată de asistente :))

duminică, 17 septembrie 2017

Pe tărâm american (VI): oceanul de lumină și culoare din Times Square


Oricât de multe filme ai fi văzut în prealabil și oricât de mult ți-ai exersa imaginația, nimeni și nimic nu te poate pregăti pentru impactul - sau mai corect spus, șocul - pe care îl resimți când ajungi în Times Square, la ceas de seară.

Mie nu-mi venea să cred că e real, aveam impresia că mă aflu într-un decor de film. Stăteam în mijlocul trotuarului, fără să mă deranjeze mulțimea de oameni care se perinda în valuri pe lângă mine și lăsându-mă învăluită în lumină și culori. Asistam la împlinirea unui vechi și mare vis. 




Aici am înțeles cu adevărat de ce New York e cunoscut drept orașul care nu doarme niciodată. Indiferent de oră, Times Square (considerat a fi cel mai vizitat obiectiv turistic din lume) este hiperaglomerat, fiind străbătut anual de circa 20 de milioane de persoane. 
Interesant însă, aglomerația asta nu are nimic enervant sau obositor în ea, ci este fascinantă. Poate ca urmare-a surprizei și entuziasmului tuturor turiștilor, poate pentru că, aflat acolo, ești prins de valul de energie pozitivă specific, sau poate pentru că, asemeni copiilor care intră într-un magazin de jucării, nu știi unde să te uiți mai întâi... 




Cam atât de mulți oameni sunt permanent în Times Square - și asta pe timp de zi. Seara , afluxul de persoane e cel puțin dublu, practic se avansează ”croindu-ți” cale și cu pași mărunți.



(Închipuiți-vă ce surpriză a fost pentru mine să regăsesc restaurantul ”Bubba Gump” în filmul ”Forrest Gump”, pe care l-am urmărit pe parcursul zborului de la New York spre Los Angeles). 


Adevărul este că, oricât ar fi de reușite imaginile, ele nu fac dreptate acestui loc. Aș recomanda oricui să filmeze, numai astfel se poate surprinde cu adevărat fascinația exercitată de Times Square. 

L-am străbătut, cred, măcar de vreo zece ori în plimbările noastre (nemaipunând la socoteală turul făcut cu autobuzul turistic).
Am mâncat hot dog de la vânzătorii ambulanți.
Am fost la McDonald's.
Am luat donuts, de unde altundeva decât de la Dunkin' Donuts (despre care am înțeles că ar fi cel mai mare lanț de restaurante din Statele Unite, fiind urmat în clasament de Starbucks și McDonald's).
Am băut cafea de la Starbucks - în repetate rânduri, doar n-ați crede că o dată mi-ar fi fost de ajuns - și mi-am cumpărat un ruj de la MAC.
Am contemplat cu respectul cuvenit 😀 vitrina magazinului ”Harry Winston” (care pune la dispoziție, prin închiriere sau prin contract de imagine, bijuteriile multora dintre doamnele prezente la Gala Premiilor Oscar). Puteam să mai fi stat două săptămâni în New York și m-aș fi întors în fiecare zi în Times Square cu același freamăt în suflet; ar fi fost imposibil să mă plictisesc.

Revăd aceste imagini, închid ochii, mi-aduc aminte, retrăiesc.  New York, mi-e dor de tine...

miercuri, 13 septembrie 2017

Experiența neplăcută a achiziționării unui obiect de lux


Mă gândesc de câteva săptămâni bune la postarea asta și, tot de-atunci, am acumulat atâta energie negativă, încât se poate spune că am nevoie de o dezintoxicare. Practic, de câte ori mă gândeam la asta, mă enervam (ceea ce e-n continuare valabil, de fapt). 
Va fi o postare lungă - însă, după cum se va vedea, pe măsura nervilor mei ciuruiți.

Luna trecută, eu și dumnealui jupânul am aniversat zece ani de când am devenit cetățeni respectabili, întemeind celula de bază a societății 😃 Mă gândeam de multă vreme ce i-aș putea dărui și, după ce am eliminat pe rând mai multe variante care fie îmi depășeau bugetul, fie erau prea fanteziste, m-am oprit la un obiect extravagant, ce-i drept, dar care - pentru ”borna” de zece ani - mi s-a părut potrivit. Respectiv, un accesoriu de scris Montblanc, în ideea unei celebrări a semnăturii pe care, cu negrăită înțelepciune de altfel, a efectuat-o pe 19 august 2007 în registrul de stare civilă.

Stilou sau pix? Gândindu-mă și răzgândindu-mă, m-am hotărât pentru pix. E ceva mai accesibil din punct de vedere material decât stiloul, e mai practic și, de asemenea, mai puțin pretențios. Chiar și așa însă, reprezintă o investiție. Nu vreau să dau cifre, dar... având în vedere marca despre care vorbim și faptul că, trăgând linie, e doar un pix (chiar dacă scrie foarte frumos și este, în sine, un obiect superb), credeți-mă că prețul e... suficient de mare încât să te îndreptățească, din postura de cumpărător, la anumite pretenții (altele în afară de cele care țin de calitatea obiectului în sine, care sunt de la sine înțelese).

În ziua în care-am pornit de-acasă cu intenția de a-l cumpăra, eram într-o dispoziție sărbătorească. Sincer, nu mai cumpărasem niciodată ceva atât de exclusivist și mă gândeam că însăși achiziția în sine ar trebui să fie o experiență deosebită.
A fost. Dar nu în sensul în care-mi pictografiasem eu în minte.

Vânzătoarea, blazată de parcă vindea pixuri Bic, nu avea o ofertă prea bogată la dispoziție (se vindeau accesorii aparținând mai multor mărci, nu doar Montblanc), dar în ciuda acestui fapt am găsit un pix de care m-am îndrăgostit imediat. Foarte elegant - negru, cu trei inele placate cu aur, exact cum îmi dorisem. Îl țin în mână lăsându-mi răgaz de a-i simți linia perfectă, îl testez, scrie minunat. Sunt atât de bucuroasă, că aș striga în gura mare. Facem factura, primesc certificatul de garanție, mai aștept doar să mi-l ambaleze.

Și aștept.
- Errrm, să vedeți, nu am cutie să vă dau la el.
Zâmbesc ca de-o glumă bună. Tocmai am cumpărat un obiect care respectă toate regulile exclusivismului. Cum să nu primesc o cutie cu logo-ul Montblanc? Doar n-o să zvârl pixul la întâmplare în poșetă, cum procedez cu antemenționatele Bic-uri (pe care, invariabil, sfârșesc prin a le pierde. Unde se duc Bic-urile când se duc?).
- Vă spun, chiar nu am. Am comandat un stoc nou de cutii, dar încă nu au sosit.
Continuu să zâmbesc, dar ceva mai subțire. ”Vă rog să găsiți, totuși, vă dați seama că nu-l pot lua așa”.
- Nuuuu, sigur că nu, mai caut.
A căutat până am început să transpir în magazinul mic și insuficient ventilat: pe rafturi, prin sertare, prin tot felul de lăzi, în depozit. Nu are și nu are. Într-un final, găsește în vitrină o cutie, în care ambalează tacticoasă pixul.
- Să vi-l împachetez ca un cadou?
Am consimțit și-am plecat cam dezumflată. Eram mulțumită de ceea ce cumpărasem, dar în ansamblu nu decursese așa cum îmi imaginasem eu că se întâmplă când achiziționezi ceva atât de aparte.

Acasă, vrând să regăsesc starea de grație pe care-o avusesem când l-am testat, îl despachetez. Las' că mă descurc să-l ambalez și singură înainte să-l dăruiesc, acum vreau să-l văd, să-mi bucur ochii, să anticipez reacția jupânului când îl va primi. Și bine-am făcut, pentru că, spre stupefacția mea, am descoperit că pernuța cutiei era murdară. Mai precis, avea o pată de pastă (nu de la pixul meu, nuanța era diferită) exact în fanta din mijloc, în care stă obiectul.

Mi s-a suit sângele la cap. Era prea târziu să mă-ntorc în ziua aceea la magazin (fiind într-o sâmbătă, era program scurt), dar am revenit luni după amiază la ora 16, când m-am întors de la serviciu. Programul era până la ora 18, deci socoteam că sunt în grafic.

Socoteam prost. Adică teoretic mai erau două ore, practic însă magazinul era închis. Dezamăgită și simțindu-mă cumva trasă pe sfoară, m-am întors acasă.
Am revenit a doua zi, la aceeași oră. Tot închis.
A treia zi. Tot închis. De data asta însă, pe ușă fusese lipit un anunț scrijelit în grabă pe-un petic de hârtie: ”Din cauza unor probleme de sănătate, astăzi nu se lucrează”.
A patra zi, același anunț (practic, ”astăzi” s-a prelungit).
A cincea zi, la fel.
Clocoteam de frustrare. Am întrebat la magazinul alăturat, poate știe cineva ceva despre vânzătoare. Nu, nu știau nimic, dar mi-au spus că deseori vine mai târziu decât ar trebui și pleacă mai devreme. Mda, ce să spun, foarte încurajatoare perspective...
M-am dus și sâmbătă, numai pentru a regăsi același anunț care parcă-mi rânjea sfidător. 

Săptămâna următoare n-am putut ajunge, lucrând în schimbul doi. Sâmbătă însă, așadar la exact două săptămâni de când îl cumpărasem, m-am dus iar. Programul era de la ora 10, dar un anunț lipit pe ușă aducea la cunoștință că ”astăzi se lucrează de la ora 12”.

Mestecând mătrăgună, mi-am mai făcut de lucru două ore. Revenind, practic m-am năpustit în magazin ca taurul în arenă când am văzut - în fine!  - ușa deschisă.

Recit problema dintr-o suflare, scot cutia, îi arăt, prezint și factura. Cu o mutră foarte acră, începe - ați ghicit! - să caute altă cutie.
Pe care, hai că și asta ați ghicit, nu o găsește. ”Nu am, îmi pare rău”.
- Și mie-mi pare rău, replic abia stăpânindu-mă, dar nu pot dărui un accesoriu de lux, în valoare de ”X” Euro, într-o cutie murdară. 
Se uită la mine tâmp.
- Păi și atunci cum facem?
De la mine aștepta soluții, ce drăguț. Între timp, în magazin intraseră câțiva potențiali clienți care se uitau la una-alta și, inevitabil, auzeau discuția.
- Vă spun eu cum facem: fie-mi dați o cutie curată, fie renunț la pix și-mi restituiți suma achitată, întrucât nu s-a depășit termenul legal de 30 de zile de la achiziție.
Mă privește și mai acru, dacă așa ceva mai era posibil și-ncepe să caute iar. Îmi prezintă o cutie ”Pelikan”. Alo, cucoană!
- Eu am cumpărat un pix Montblanc, vă rog să-mi dați o cutie aparținând acestei mărci.
Ridică din umeri și strânge buzele pungă.
- Nu am. Îmi pare rău. Și nici nu vă pot restitui suma, nu am atâția bani disponibili. 
Respir adânc.
- Uitați care-i problema: eu nu plec astăzi din acest magazin fără cutie curată sau fără bani. V-am căutat degeaba zile-n șir, nu am nicio garanție că vă mai găsesc. Așa stând lucrurile, nu-mi lăsați altă variantă decât să anunț Poliția și Protecția Consumatorului. 
(Habar n-am dacă Poliția era o soluție în cazul meu, dar aș fi amenințat-o și cu Inchiziția, dacă aș fi crezut că ajută la ceva). 
Ceilalți din magazin ascultau cu interes. Dându-și seama și ea de asta, se pune iar pe căutat. Găsește pe undeva o cutie uriașă (nu glumesc: era uriașă, cred că ambalai în ea fără probleme un serviciu de cafea). ”Îmi pare rău, nu se potrivește cu ceea ce am cumpărat eu și, dacă vă uitați, și asta este murdară. Vă rog să-mi dați o cutie cu dimensiuni potrivite și, mai ales, curată”. 

N-o mai lungesc. A găsit, în final, o cutie adecvată, pe care am inspectat-o milimetric. Era curată și venea și cu un etui original. Nu era perfectă, dar constituia, dată fiind situația, cel mai bun rezultat pe care l-aș fi putut obține. 

Documentându-mă ulterior, am aflat că pixurile Montblanc vin ambalate fiecare în parte, în cutia proprie - așadar, varianta ”nu am cutii, am comandat dar nu au sosit” nu este decât o minciună. În retrospect, răsuflu ușurată că nu m-am gândit să personalizez pixul (serviciu oferit gratuit). Mă mai trezeam cu vreo monogramă gen ”Gogu de la cazane”...

Weekend-ul acesta voi trimite un E-mail la Montblanc, al căror sediu central este în Hamburg. Am bănuiala că vor fi foarte interesați să știe cam în ce fel sunt reprezentați într-unul dintre puținele magazine din Germania unde-și desfac produsele.

duminică, 10 septembrie 2017

Pe tărâm american (V): meet the Lady


Dând ”filmul” în urmă ajung la concluzia că, pentru mine, unul dintre cele mai emoționante momente ale experienței americane a fost reprezentat de întâlnirea cu ea. Pe puntea vaporașului care ne ducea spre Liberty Island, aveam un nod în gât și ochii umezi.


Nu am zăbovit foarte mult pe insulă. În statuie nu puteam urca (se impuneau niște bilete speciale pentru care, din ce-am înțeles, trebuia să fi depus o cerere cu niște luni bune înainte). Drept pentru care i-am dat ocol, am privit-o pe îndelete din toate unghiurile, i-am spus în șoaptă ”I finally meet you...” și am reflectat la ce trebuie să fi simțit zecile de mii de imigranți sosiți cu două valize și un munte de speranțe în America și pentru care primul lucru văzut în America a fost ea.


Aici am găsit una dintre cele mai bune băuturi pe care le-am gustat în SUA. Nici mai mult nici mai puțin decât... banala, de altfel, limonadă. Aha, aia pe care-o știm toți, cu lămâie și zahăr. Doamne, cât de bună și răcoritoare a fost. Faptul că se servește într-un pahar foarte personalizat 🙂 i-a adăugat un plus de farmec. 

Manhattan, văzut de pe Liberty Island

Terminând-o, am mai luat una și le-am spus fetelor care o vindeau că fac o treabă extraordinară. S-au luminat la față de parcă le-aș fi dat medalia de onoare. ”Este o mare bucurie pentru noi că ne spuneți asta, mulțumim de apreciere!”.

Ei, și dacă tot aveam torță...


Parcă nu-mi venea să mai plec de acolo. N-aș ști să explic precis motivul impactului puternic pe care l-a avut asupra mea. Poate fiindcă în ceea ce mă privește, ea e America. Nu Empire State Building, nu Capitoliul, nu Hollywood reprezintă Statele Unite ale Americii  cu adevărat, ci Statuia Libertății.

La plecare, i-am făcut un semn de rămas-bun. Se poate ca restul pasagerilor de pe ferryboat să mă fi considerat într-o ureche, dar chiar nu mă preocupa deloc aspectul :))

Știați că...

- în coroana statuii sunt 25 de ferestre, simbolizând cele 25 de pietre prețioase existente pe Pământ?
- cele 7 vârfuri ale coroanei simbolizează cele 7 continente, semnificând libertatea absolută?
- suma necesară pentru construirea soclului a fost strânsă printr-o campanie inițiată de Joseph Pulitzer, pe atunci editorul ziarului ”New York Times”? Pulitzer a promis că va publica în ziar numele tuturor celor care donează, indiferent cât de mică ar fi suma. S-a ținut de cuvânt. Acțiunea rămâne cunoscută ca fiind prima campanie de donații organizată vreodată. 

marți, 5 septembrie 2017

Mostre din viața în Germania (VI)


Titlul e oarecum impropriu - în sensul că azi e o singură mostră, nu mai multe, ca de obicei - dar e proaspătă, caldă, abia scoasă din cuptor. 

Mai exact, de azi-dimineață, de la ora 5:10 precis, când, plecând spre serviciu, am tras cu hotărâre ușa după mine și am realizat - o secundă prea târziu - că lăsasem cheia în broască. De cealaltă parte a ușii între timp perfect închise. 

Scurt moment de ”ce mă fac, ce mă faac, ce mă faaaac???”. Păi ce să te faci, Greto... bine cel puțin că ai cheia de la mașină în buzunarul jachetei. Că nu-mi prea permit luxul de-a întârzia pe plantație, din motiv de noi provocări asumate, noi responsabilități și, pe cale de consecință, de potențiale oale sparte-n cap. În ceea ce privește ușa, am abordat o atitudine filozofică - dacă eu nu pot intra, nici alții n-or să poată. 

La amiază contactez un serviciu special pentru asemenea situații (de unde rezultă că nu-s nici pe departe singura căscată) și vine un flăcău simpatic, căruia-i trebuie exact două minute să deschidă ușa. Fără să intervină absolut deloc asupra butucului. Servindu-se de un accesoriu pe care l-ar putea improviza oricine, la o adică.
(Din motive evidente, prefer să nu detaliez pe blog procedeul în sine).

Oscilez între ușurare și îngrijorare. Înseamnă că ATÂT de ușor se poate intra la o adică?
”Da”, zice flăcăul, ”pentru că ușa nu era încuiată”. Hait, ce eram eu OCD până acu', dar ce devin de-acuma încolo...

Uite-așa se cheltuie 50 de euro în 2 minute. 

PS: treaba s-a consumat înainte de ora 17. Dacă depășeam intervalul ăsta, prețul ar fi fost mai mare, considerându-se ”serviciu de noapte”. 
PPS: ce m-a intrigat a fost faptul că nu mi-a cerut niciun act de identitate care să ateste faptul că e locuința mea. Puteam fi oricine. 

Da' mai bine nu m-aș mai gândi la asta. Mă duc să verific dacă am încuiat ușa.

Edit: am menționat procedeul folosit pentru deschiderea ușii într-un comentariu :)

duminică, 3 septembrie 2017

Pe tărâm american (IV): printre nori - Empire State Building & Rockefeller Center


Weekend-ul ăsta mi-am recuperat restanța pe care o aveam cu serialul ”Suits” (nu văzusem niciun episod din ultimele opt difuzate din iunie și până acum, vă vine să credeți? Nici mie), ceea ce a constituit cumva un preambul bun pentru textul pe care-mi propusesem să-l scriu azi. Pentru că serialul e filmat la New York și-am revăzut Manhattan, iar asta m-a introdus în atmosfera articolului. 

Despre întâlnirea cu zgârie-norii din New York în general, respectiv cu Empire State Building și Rockefeller Center, în special. 

 

După cum am mai scris nu o dată, aceasta a fost una dintre marile mele dorințe. Să ajung în Manhattan, să-mi ridic ochii suuuus și să nu pot cuprinde clădirile în deplina lor înălțime, să mă las copleșită de grandoarea lor, să mă simt mică pe lângă ele și să privesc lumea din vârful lor. 

Mi s-a împlinit dorința. M-am bucurat de fiecare dintre zgârie-nori în parte. Înainte de-a povesti despre experiența vizitării celor doi ”corifei” antemenționați, vă las cu niște imagini... 

 






Îi priveam - din oraș, de pe vaporașul pe care am făcut o croazieră pe Hudson, de pe Brooklyn Bridge sau de pe Liberty Island - și-mi simțeam ochii arzând. ”Sunt la New York”, mi-am spus de mai multe ori, de parcă mintea și sufletul nu puteau asimila pe deplin faptul că mă aflam, în sfârșit, acolo. Mi-era drag fiecare dintre ei și nu o dată m-am întrebat cum o fi să lucrezi - sau să locuiești... - în asemenea clădire. 

Paradoxal, n-am avut totuși emoții prea mari când am ajuns la Empire State Building. Posibil ca imensa coadă la care trebuia să stăm să fi jucat un rol în treaba asta :))
Să tot fi stat o oră la rând și-n acest timp am inventariat mai multe aspecte:

1) Organizarea e destul de haotică - se stă la rând pe mai multe secțiuni (cei care trebuie să cumpere bilet, cei care dețin vouchere și vizitatorii ”VIP”, despre care habar n-am ce fel de bilete aveau și cum le obținuseră, tot ce-am reținut fiind că ei avansau cel mai repede) și nu prea se știe care e, cine. Dacă n-am fi întrebat pe cineva de la securitate, am fi stat măcar vreo trei sferturi de ceas în plus la coadă. Asta pentru că, noi având vouchere, eram oarecum privilegiați, în sensul că ”fentam” rândul celor fără bilet - numai că nu scria nicăieri explicit acest lucru și trebuia să dai din coate, la propriu, ca să avansezi. 
2) Cei de la securitate sunt destul de nepoliticoși, ca să nu spun agresivi. ”Stați la rând, m'am”, se tot rățoia la mine unul dintre ei, deși i-am elucidat că am doar o întrebare și nu intenționez, păcatele mele cele mari și grele, să mă bag în față. 
3) Nu sunt doar nepoliticoși, sunt și dezinformați. Am întrebat chiar la intrare unde au toalete. ”La etajul doi”, mi s-a spus răspicat. Numai că jumătate de oră mai târziu, ajunsă acolo, am aflat că nici vorbă de așa ceva, singurele toalete pentru vizitatori aflându-se la etajul 88 - unde am răzbit peste altă jumătate de oră. 
4) Nu e deloc recomandabil să vii cu un copil mic în asemenea loc. Și aici aș ruga mamele să nu se zburlească la mine, dar din ce-am constatat, a  aduce copii de 2-3-4 ani acolo se traducea în două aspecte: a) se plictiseau la coadă și, fără excepție, începeau să plângă, la început smiorcăindu-se, iar pe măsură ce timpul trecea și erau pironiți în loc, țipând cu disperare și b) ajunși în vârf, invariabil se speriau de înălțime și începeau să urle de-a binelea.

Dar am uitat de tot disconfortul când am văzut New York de sus. Era exact ca-n visele mele.  Asta deși grilajul răpea semnificativ din farmec.




Contra sumei de 22 de dolari de persoană, am fi putut urca până la etajul 102, dar am ales să n-o facem. În primul rând, pentru că jupânul făcuse asta în urmă cu 7 ani (când a fost singur la New York, într-o călătorie de serviciu) și mi-a spus că e foarte înghesuit acolo, imaginea nu e semnificativ diferită de cea de la etajul 88 și deci, nu merită decât dacă vreau să am amintirea faptului că am fost la etajul 102. N-am vrut, mi s-a părut un preț exagerat doar pentru atât. Și-n al doilea rând, m-a enervat că acest aspect al prețului suplimentar nu era menționat nicăieri jos, ci aflai doar la etajul 88, unde se găsea și-un automat la care puteai plăti diferența de 22 de dolari - altfel spus, te puneau în fața faptului împlinit și, ca principiu, nu mi-a plăcut deloc treaba asta.

La coborâre am mai stat vreun sfert de oră la (altă) coadă, pentru a-mi cumpăra un breloc. Doar v-am mai zis că-s o snoabă incurabilă 😃


După ce ne-am recuperat forțele cu o cafea cu gheață de unde altundeva decât de la Starbucks, am pornit spre Rockefeller Center. Turnul nu e atât de înalt precum Empire State Building (doar 70 de etaje), însă îndrăznesc să spun că experiența în sine e mult mai agreabilă. 

În primul rând, totul este incomparabil mai organizat - biletele (atât cele cumpărate direct de la ei, cât și cele obținute prin convertirea voucherelor) sunt prevăzute cu intervale orare în care e permis accesul, evitându-se astfel înghesuiala și cozile descurajante. 
După ce le-am luat, am constatat că mai aveam vreo oră până să putem urca. Așa că am stat pe banca din față, am contemplat locul în care iarna se înalță emblematicul pom de Crăciun și am savurat, pur și simplu, faptul de-a ne afla acolo. 


Personalul de securitate este mult, mult mai amabil, gata să te ajute și să te lămurească, mereu cu zâmbetul pe buze. Este evident că oamenii sunt mai relaxați, dat fiind faptul că afluxul de vizitatori e atât de bine gestionat. Ajunși în vârf - mult mai repede față de Empire, având în vedere sistemul de acces implementat - m-am bucurat să văd că lipseau gratiile de protecție, fiind înlocuite cu panouri de plexiglas. Un procedeu la fel de eficient, dar mult mai ofertant din punct de vedere al panoramei. 


Empire State Building , văzut de la Rockefeller


Concluzionând, pe Empire State Building merită să urci pentru panoramă, dar vizita la Rockefeller va fi, foarte probabil, mult mai plăcută. 
Altminteri, în ambele locuri a fost o experiență extraordinară. Chiar te simți ”on top of the world”. 

Sunt foarte, foarte recunoscătoare pentru acest vis devenit realitate 🙂

Dacă am rămas cu vreun regret după această experiență, e acela că n-am urcat seara. Imaginea trebuie să fie de domeniul fabulosului. Dar... într-o bună zi, ne vom întoarce la New York. Încă nu ne-am terminat treburile acolo.

marți, 29 august 2017

Pe tărâm american (III): muzeele din New York


Metropolitan Museum of Art fusese de la bun început pe lista noastră - deși eram destul de sceptici, gândindu-ne cumva că... ți-ai găsit cine să aibă artă, americanii. Pfff, îmi ziceam eu, snoabă cum mă știți - orice-ar fi având ei acolo, nu poate fi peste ceea ce-am văzut la Galeriile Uffizi, unde într-adevăr am dat peste niște comori cum nu aș fi crezut că există. 

Am fost, însă, plăcut surprinși. 

De fapt, primul muzeu pe care l-am vizitat a fost cel de Istorie Naturală. Fusese dorința jupânului să-l vadă, iar eu n-aveam nimic împotrivă. Părea să fie interesant și am achiziționat și un bilet suplimentar, pentru vizionarea unui film de jumătate de oră, pe care ni l-am ales noi (despre Big Bang, subiect care ni s-a părut cel mai interesant dintre cele cinci opțiuni prezentate). 

Interesant nu doar părea, ci chiar ar fi putut să fie. Însă nu prea am izbutit să ne concentrăm pentru a parcurge amănunțitele și foarte necesarele explicații care însoțeau majoritatea exponatelor. Erau foarte, foarte mulți copii acolo, care țipau entuziasmați și alergau peste tot, ceea ce evident că ne-a perturbat atenția. Să ne-nțelegem, n-am absolut nimic împotriva copiilor și nici măcar nu ne-am supărat că n-am rămas cu mai nimic din ce-am văzut la muzeu - consemnez însă întâmplarea, așa cum a fost. 
Documentarul despre Big Bang ne-a plăcut și am plecat mulțumiți de acolo. Trăgând linie, n-am regretat vizita la American Museum of Natural History. Dar nici nu aș putea spune că a reprezentat vreun moment remarcabil. 

Cu totul altfel au fost lucrurile la Metropolitan, însă. O primă surpriză am avut-o chiar la intrare - nu se impune achiziționarea unui bilet, politica muzeului fiind aceea de-a permite tuturor accesul, chiar și celor care nu-și permit să achite prețul recomandat de 15 dolari. La casa de bilete, un afiș ne aducea la cunoștință că ”puteți plăti cât doriți, dar avem rugămintea să fiți generoși - costurile de administrare și întreținere sunt foarte ridicate”. N-am achitat 30 de dolari, ci mai puțin de atât - dar a fost o sumă în parametrii bunului-simț. 

”The Met”, cum este colocvial și cu afecțiune denumit, e absolut copleșitor. Nici vorbă să poată fi vizitat integral; are o suprafață de 200.000 de metri pătrați și include aproximativ două milioane de opere de artă. Cea mai bună idee este aceea de a-l vizita strategic, altfel spus - de a-ți alege două-trei galerii din totalul de 23, pe care să le parcurgi pe îndelete. Noi am vizitat împreună galeriile de Artă greacă și romană, după care ne-am despărțit; jupânul a mers singur la galeria de Arme și Armuri, iar eu, la cea denumită ”Aripa Americană” - o secțiune unde se găsesc reproduceri de interioare ale locuințelor în stil colonial, precum și o fastuoasă colecție de mobilier și porțelanuri, care se întinde pe nu mai puțin de trei nivele. 

Amândoi ne-am întors foarte entuziasmați din vizita individuală și dorindu-ne să fi putut sta încă niște ore doar în galeriile respective. A urmat colecția de instrumente muzicale, de care eram foarte curioși. Ce să vezi însă... este extrem de mică și cu puține exponate. Și peste ce-am dat acolo?


Cât a fost ea de blamată, a ajuns vuvuzela exponat la ”The Met”? A ajuns 😃

Am văzut multe tablouri (destul de puține cu tematică religioasă, comparativ cu alte muzee), dar unul dintre ele ne-a atras atenția:

Buna Vestire - pictură de Joos van Cleve

Ceea ce ne-a intrigat și, în egală măsură, amuzat la acest tablou a fost reprezentarea în sine. Zi așa, deci Fecioara Maria era destul de înstărită, îmbrăcată elegant, locuia într-o casă frumos mobilată, avea pat cu baldachin (ha) și dacă mă uit la cartea din fața ei, conchid că era și alfabetizată. 
Simbolismul din pictura asta ne scapă, e clar. 

Ultimul muzeu vizitat la New York a fost... Madame Tussaud. Înainte de-a da ochii peste cap, îngăduiți-mi să-mi pledez cauza 😃 De mulți ani sunt curioasă de acest muzeu, dar niciodată nu m-aș fi îndurat să plătesc prețul exorbitant impus. Pentru niște păpuși de ceară, să pretinzi vreo 20 de Euro de persoană (la Berlin) mi se pare curată obrăznicie. La New York era 32 de dolari UN bilet și n-aș fi dat banii ăștia nici să mă pici cu, evident, ceară. Șpilul a fost însă că era inclus într-un pachet turistic, pe care l-am cumpărat și despre care voi scrie într-un articol separat. Drept pentru care am zis că, dacă tot nu trebuie să plătesc pentru asta per se, hai să-mi fac damblaua....

Chiar că dambla. Nu-mi pare rău că l-am vizitat, dar cred c-aș fi bocit după fiecare dolar dacă aș fi cumpărat bilet. Adică până la urmă... e o butaforie, mai mult sau mai puțin reușită.

Mărturisesc că n-am înțeles niciodată pasiunea stârnită de Johnny Depp. Nu e genul meu și pace.


Vizită la nivel înalt, dar nerespectând codul vestimentar.


Și după ce mă bosumflu ca Morgan Freeman...


... anunț ceva de maxim interes pentru omenire.


A se observa moaca-mi autoritară în timp ce apăs butonul roșu, sub atenta supraveghere a Președintelui. Kim Jong-un, ești terminat. 😃


Sunt convinsă că muzeele Madame Tussaud din Londra sau Amsterdam sunt incomparabil mai mari și mai cuprinzătoare decât cel de la New York. Dar faptu-i cert, o să găsesc niște căi mai înțelepte de-a cheltui bani când voi ajunge acolo, decât să le vizitez 😃

luni, 28 august 2017

Și cică de ce n-am dispoziție de scris despre vacanță


Uite de-aia.

Mail pe un ton cam isteric și expediat la toate departamentele imaginabile de la una dintre tipele de la Customer Care, pe care am poreclit-o Eufrosina Habarnamescu (din motive foarte solide). Săriți, comanda cu nr. XXXXX a fost expediată punctual săptămâna trecută, dar n-a ajuns la client - undeva în Europa - și numărul de tracking nu confirmă decât că pachetul a părăsit Germania, dar mai departe nu se știe pe unde-a rămas agățat, clientul face spume și gâlci, vrea informații urgent!

Ho, draga mătușii. Treaba noastră e să expediem comenzile, nu să le ținem de mânuță până ajung la clienți acasă. Avem un departament aparte, care se ocupă (inclusiv) de situațiile astea, drept pentru care dau mail-ul mai departe, o iau și pe Eufrosina în CC,  ca să nu tropăie sărmana și-mi văd de-ale mele.

Juma' de oră mai târziu, mail de la un coleg al Eufrosinei - personaj încă necunoscut mie, deci probabil e nou pe-acolo, dar după nume pare că e din neamul celor care fac pelerinaj la Mecca. Relatează aceeași poveste, legată de fix aceeași comandă și încheie ritos: ”vă rugăm să ne spuneți ce să-i comunicăm clientului”.

Hit the road, Jack, aia să-i comunicați, mormăi eu și-i răspund că Eufrosina s-a agitat deja din cauza comenzii respective (ăștia doi n-or socializa? Că de lucrat în același departament, e clar că lucrează), atașez și mail-ul trimis mai devreme de unde rezultă că am dat problema mai departe la colegii specializați pe asta și-mi văd de-ale mele. C-aveam destule, nu că zic, da' vreau să spun.

Pac la Războiul, alt mail. De la niște amețiți din firma noastră, for a change. Îi răspund ei ceremonios Eufrosinei, cum că pachetul a fost expediat la timp de noi.
Rânjesc. Hai să văd cât timp îi trebuie ăleia.
Patru minute pe ceas îi trebuie. ”Aveți un număr de tracking?”.
Amețiții noștri îi scriu tacticoși numărul de tracking pe care-l avea și ea - și-n care se împotmolise.

”Nu e concludent”, se zburătăcește ea în mail-ul următor, ”i-am scris deja lui Frau N. acest lucru”.

Așa, și? Mai departe? Frau N. a reacționat la mail-ul tău, aia nu menționezi?
Amețiții îmi scriu mie, luând toate cele trei șefe ale mele în CC. ”Salut, Greta, ai rezolvat? Te rog să ne informezi urgent, Frau Habarnamescu așteaptă, Herr *pelerinaj-la-Mecca* ne-a scris de asemenea, în ce stadiu ești cu problema??”.
Într-un stadiu rococo sunt. Îi informez, tot via E-Mail, că am redirecționat problema la departamentul de specialitate și-mai-scutiți-mă-că-am-și-altele-de-făcut-și-oricum-nu-era-treaba-voastră-să-vă-băgați. Ultima parte am mestecat-o-n gând.

N-apuc să rezolv un alt spanac nou apărut și sfidător, că văd alt mail de la amețiți. ”Credeam că voi vă ocupați de asta. La cine ai redirecționat mail-ul?”
Aloooo, acu' 3  minute v-am scris cui l-am trimis! Nu că poa' să-nnebunească omu', vorba lui Caragiu.
Amețiții se repliază și scriu la departamentul respectiv, întrebând dacă au rezolvat. Fetele de-acolo, senine: abia am primit solicitarea de la Greta, nu putem avea un răspuns mai devreme de o zi-două.

Pfiu. S-au calmat. Deocamdată.

Nici n-am mai numărat câte mail-uri am scris, citit, redirecționat. Și cică să fii productiv, să rezolvi, să faci, să dregi. Da, că și mult timp am.

A zis cineva ceva de eficiența germană?

sâmbătă, 26 august 2017

De ce scriu atât de rar?


Înainte de-a pleca în vacanță, îmi imaginam cu multă fervoare despre cum și cât de mult voi scrie despre experiențele din America după ce mă voi fi întors. Chiar am și conceput un fel de ”plan editorial”, din care până acum n-am bifat decât două puncte din... nu contează câte, oricum destule. 

De ce scriu atât de rar, cu toate că am o desagă plină de povești? Dacă e să fiu cinstită cu mine însămi, nu pot da vina în totalitate pe serviciu (deși aceste două săptămâni de când m-am întors au fost foarte grele, cu stres mult, lucruri învățate azi pe care trebuia - tot azi - să le pun în practică și să meargă totul șnur, zeci de mail-uri, întrebări, criză de timp, presiune). Cu toate astea însă, aș fi putut scrie mai mult decât am făcut-o. Așadar, de ce nu s-a întâmplat?

Ca să fiu sinceră, nu știu. Aș putea da vina pe dezobișnuința de a scrie (înainte trebuia să se fi întâmplat ceva ieșit din comun ca să nu scriu o săptămână, acum chiar n-a fost nimic și totuși....). În trei săptămâni fără blog să-mi fi ieșit chiar așa din mână? Nu e seară în care să nu mă duc la culcare fără să-mi fac reproșuri că, iată, nici azi nu am scris... am cititorii mei, care intră în fiecare zi numai pentru a vedea articol de acum cine mai știe câte zile... și-mi pun cenușă-n cap, și-mi promit că mâine vor scrie, dar mâine mă iau cu altceva și a mai trecut o zi. 

Probabil că-n aceste săptămâni de concediu, ieșind complet din rutina zilnică, mi-am pierdut disciplina scrisului - care, cinstit vorbind, n-a fost niciodată foarte dură, dar a fost. Nu vreau să abandonez blogul, nici vorbă de asta. Iubesc să scriu, iar blogul mi-a devenit unul dintre cele mai dragi hobby-uri. Ceea ce face să fie și mai de neînțeles felul în care las să se depună praful pe aici. 

O să-mi bag mințile-n cap, chiar de-o fi nevoie să-mi impun scrisul într-o primă fază. Apropo, n-am înțeles niciodată expresia asta cu băgatul minților în cap. Nu e ca și cum ar fi de dorit să le, hmmm... bagi oriunde altundeva decât în cap.

duminică, 20 august 2017

Pe tărâm american (II): primii kilometri la pas prin New York


În prima noapte petrecută în America am dormit 12 ore. Eram atât de obosită și dezorientată din cauza schimbării de fus orar, încât nu simțeam nicio emoție, voiam numai să dorm. Somnul reprezenta pentru mine în acel moment Alfa și Omega și nu mă puteam gândi la nimic altceva. În ajun, imediat după ce ne-am cazat, ieșiserăm la plimbare prin Manhattan, dar sinceră să fiu nu-mi amintesc prea multe - vedeam totul cu ochi cârpiți de somn și o perseverentă durere de cap. 

A doua zi însă, după un mic dejun cu-ce-altceva-decât-omletă, eram deja alt om. Ne plimbam și totul era diferit. Strada, magazinele, oamenii, totul în jurul nostru arăta altfel decât oriunde în Europa. Aveam, desigur, obiective precise, dar în prima zi ne-am plimbat cam fără țintă, curioși să vedem unde ajungem. 

Fascinant, așa mi se părea absolut tot ce vedeam la fiecare pas. Aglomerația din Manhattan și zecile de vânzători ambulanți care te abordează la fiecare pas nu mă deranjau deloc, probabil eram prea entuziasmată. Uneori, visele se împlinesc, mă gândeam în timp ce-mi ”înălțam”  gâtul să disting până suuus de tot, în vârful zgârie-norilor pe care toată viața-mi dorisem să-i văd. 




Am ajuns la Grand Central Station fără să ne fi propus în mod special, deși o aveam pe listă. Pur și simplu ne-a ieșit în cale...


Cu o suprafață de 19 hectare și având 44 de peroane cu 67 de linii, este consemnată în Cartea Recordurilor ca fiind cea mai mare gară din lume. Se spune că ”suportă” zilnic greutatea a 750.000 de persoane, dintre care doar o treime sunt călători, iar restul o vizitează. Având multe restaurante, magazine, cafenele, ba chiar și muzee, este practic un oraș de sine stătător. 

Catedrala St. Patrick a fost un alt obiectiv la care am ajuns fără să ne fi propus asta, doar plimbându-ne pe atât de cunoscuta 5th Avenue. Simplul fapt de-a mă afla acolo și de-a vedea locuri pe care le știam din filme era atât de ”rewarding” (nu pot evita cuvântul ăsta), încât aveam sentimentul că-mi va exploda inima de bucurie și recunoștință. 

Interiorul catedralei e de-o grandoare și-o frumusețe care-ți taie respirația. 


Am aprins o lumânare, m-am gândit la mama, iar sunetul orgii mi-a adus lacrimi în ochi. Nu știu nici eu de ce plângeam. Poate de prea-plin sufletesc, de frumusețea muzicii, de gândul că ea s-ar fi bucurat atât de mult să mă știe ajunsă acolo, dar în loc să-i povestesc am ajuns să-i aprind o lumânare la New York... 


Începuse să plouă, mărunt și pisălog. Știam că e posibil să se întâmple asta și eram pregătiți; ne cumpăraserăm pelerine dintr-un supermarket. Foarte practice s-au dovedit a fi. 

Am făcut un popas la Flatiron Building, una dintre multele embleme ale New York-ului. Găsesc extraordinar faptul că, din loc în loc, sunt amplasate mici terase unde nu se vinde nimic, dar poți sta să-ți tragi sufletul.  Aspect foarte important, având în vedere că mergi, mergi și iar mergi.


Cât timp ne-am odihnit acolo, doar privind în jur și ascultând zgomotul străzii, au venit un cuplu de asiatici care ne-au întrebat de unde am luat pelerinele :))) Sunt esențiale pentru plimbare prin orașul ăsta, unde acum e senin și soare și-n minutele următoare începe să plouă. 

Întâlnirea cu Brooklyn Bridge a fost... copleșitoare. L-am vizitat metodic și gospodărește: am intrat în Brooklyn pe Manhattan Bridge, am stat pe o bancă să ne recuperăm forțele și apoi ne-am întors în Manhattan pe podul Brooklyn. 


Structura metalică m-a cam indispus, mi se părea că ia din frumusețea locației. Parcă mă ținea cumva prea departe - dar independent de asta, e magic să vezi Manhattan de acolo... 


O rază de soare pe chipul meu. Oare cine să fi fost? :)

În Brooklyn, cineva a avut o idee deloc rea 😃


De fapt dacă stau să mă gândesc, nu cumva să-l deporteze. Păcatele mele, poate că ne pomenim cu el prin Europa :)))

Am ajuns și-n China Town și Little Italy (unde am revenit în altă seară și am luat cina) și ne-a surprins cât de întins e primul, respectiv cât de mic e al doilea. Practic, italienii au fost ”înghesuiți” de chinezi până când nu le-au mai rămas decât câteva străduțe. Impresionant a fost că văzuserăm de-atâtea ori locurile astea, în filmele lui Martin Scorsese despre clanurile mafiote din New York și nu numai. 



În contextul filmelor de care ziceam, firma de pompe funebre ni s-a părut cinico-amuzantă. Cum ar veni... servicii complete: îi lichidăm și-i îngropăm 😃
Și da, magazinul cu decorațiuni de Crăciun era deschis. Vara sanie și iarna car, știți vorba.

China Town este exact cum te aștepți să găsești la chinezi. Colorat, agitat, strident, pestriț. Și am văzut aici foarte multe magazine de corpuri de iluminat. De la becuri de toate dimensiunile și culorile până la candelabre somptuoase (la care eu am mustăcit că tot cele de la Musikverein sunt mai spectaculoase, na 😃).




Am intrat într-o farmacie să-mi cumpăr plasturi (după atâta mers, până și altminteri foarte comodele mele sandale deveniseră chinuitoare). Vânzătorul mă îmbia cu unii la preț de 7 dolari. Ce vorbești, Franz (sau Chen Li, că eram la chinezi), 7 marafeți pe niște plasturi? Mâncare știu să facă? ”Avem și la un dolar, dar nu sunt atât de buni”. Las' că-s perfecți :))) 

Ne-am dus la culcare frânți și abia mai simțindu-ne picioarele, dar satisfăcuți că noaptea de somn anterioară și multele ore petrecute în aer liber rezolvaseră jet lag-ul. Trecuse doar prima zi și deja aveam impresia că am ”luat” cu noi o parte considerabilă din New York. Era însă doar începutul :)